Absent în propria existență
În zilele noastre, solitudinea contemplativă este pusă la grea încercare, așa că se pune întrebarea: dacă este atît de greu de găsit în vremurile acestea, de ce este „singurătatea” o spaimă atît de mare?
Dacă trupul este atît casa propriului psihic, a propriei lumi interioare, cît și prima experiență a realității concrete, atunci cum ar fi o persoană în a cărei minte propriul trup nu pare să fie cuprins ca limită a sinelui cu lumea exterioară și, astfel, ca reprezentare a existenței concrete? Ar putea fi ca o fantomă care bîntuie nevăzută, neauzită, nesimțită nici de sine și nici de ceilalți. Aceasta este o singurătate generată de disocierea de corp. O singurătate în care mintea este împrăștiată, neintegrată într-o coerență dată de continuitate și fluiditate delimitată de restul împrejurimilor. Mintea acestei singurătăți pare că se pierde, că se diluează în tot ce este în jur, iar pămîntul pare că fuge de sub picioare, totul pare ca o plutire „cu capul în nori”. Fantezia „omului invizibil” nu este ceva ce se întîlnește rareori.
Înăuntrul acestei case nu locuiește nimeni? Unde a plecat proprietarul? Ultimul locatar a dispărut cu ultima iubită (sau iubit). „A rămas neîngrijită și cu timpul s-a degradat”, ar spune un vecin. „Acum nimeni nu mai intră în casa de vizavi pentru că instalația electrică nu mai poate fi reparată și se mai spune și că e bîntuită.” E un întuneric fără graniță. Din afară este vizibilă o imagine dezolantă: o demolare a gîndurilor și o figură fantomatică.
Există desigur și cealaltă manifestare a abandonului „propriei case”, în care aceasta este lăsată la îndemîna oricui, o casă lăsată de izbeliște. Această înstrăinare de sine, fie că este alienarea de propriul corp, fie că este prin alienarea de lumea din afară, ar putea fi cauza generării sentimentului de singurătate. Nu este oare pierderea de sine cea mai mare dintre toate pierderile? Ce paradox e viața unei persoane absentă în propria existență!
Ce spațiu pentru creștere interioară ar putea exista în ziua de astăzi, într-o lume dominată de rețele sociale și Inteligență Artificială și în care „a părea” copleșește „a fi”? O lume în care oamenii construiesc avataruri în lumi virtuale, în care flambează realitatea și în care au relații online și prieteni virtuali. O viață falsă, trăită prin procură, mai degrabă în fantezie. Corpul, dacă ajunge să fie prezent, este ca o copertă fără conținut, peste care nu trebuie să se vadă vreo urmă a îmbătrînirii. Să nu cumva să se vadă o față boțită de izbirea cu timpul neîndurător. Să se prezinte o imagine aidoma animalelor împăiate care frizează ridicolul.
Cartografierea relației minte-corp generează un alt nivel de conștiință de sine în ceea ce privește lumea interioară, în ceea ce privește lăuntricul într-o lume exterioară care nu a fost niciodată mai complexă și mai instabilă decît cea de astăzi. Cînd mă refer la relația minte-corp nu mă refer la un dualism cartezian, ci mai degrabă mă refer la funcția corpului de a conține experiența subiectivă. Absența reprezentării corpului în minte deseori conduce la o pseudo-existență caracterizată de mecanisme imitative care nu corespund unei personalități solide, ci duce mai degrabă la emergența unei existențe artificiale inconștiente, cum este reprezentată, de exemplu, în filmul Her (2013), al lui Spike Jonze, în care realitatea virtuală a unui sistem de operare ia locul unei partenere în carne și oase, în viața unui scriitor foarte singur.
Sîntem, cum spunea Paul Klee, „jumătate prizonieri și jumătate ființe înaripate”, locuiți deopotrivă de minte și de corp, și doar toleranța la sentimentul de neputință, care este adînc înrădăcinat în natura noastră biologică, poate oferi un stimul creativității și dorinței de a trăi. Acest meșteșug de elaborare interioară a fost măiestrit de Frida Kahlo, care prin sublimarea propriei suferințe legate de pierderea libertății corpului a schimbat definitiv lumea artei. Frida Kahlo a fost operată de mai mult de 30 de ori de-a lungul vieții și a elaborat și metabolizat psihic experiența claustrării propriului corp prin arta ei. Artista a experimentat variate tipuri de singurătate, inclusiv cea în care era mereu în exteriorul evenimentelor sociale dată fiind dificultatea deplasării, care a condus la o prindere în interior și nicidecum la o pierdere de sine, motiv pentru care și-a pictat autoportretele și autobiografia. Folosindu-se de pensule, ea și-a reprezentat singurătatea și suferința, transformîndu-le într-o experiență comunicabilă prin intermediul picturii. Artista a spus odată: „Mă pictez pe mine pentru că sînt deseori singură și eu sînt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”. Aceste cuvinte sînt o reflexie a unei singurătăți existențiale, în care nu există un martor al existenței proprii. Frida transformă această singurătate într-o solitudine creativă, prin care reușește să atingă cele mai intime colțuri înlăuntrul propriei ființe și creează punți cu lumea din afară invitînd privitorii să fie martori ai existenței ei, măiestrind astfel propria ei viețuire și murire.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
