A face sens
Cînd spui că un lucru makes sense – pentru că din engleză vine sintagma – înseamnă că l-ai înțeles. Înțelegerea limbii umane apare, alături de generare, în definiția destinației unui chatbot – un robot cu care conversezi (chatter). Mai tehnic, vorbim despre un model computațional lingvistic „destinat să înțeleagă și să genereze limba umană, care învață tipare statistice și structuri lingvistice, avînd ca scop să prezică următorul cuvînt sau următoarea secvență de cuvinte într-un anume context”, după cum îmi spune a treia versiune a unui Generative Pre-trained Transformer… exact, ChatGPT-3. Capacitatea de generare de text este cu adevărat remarcabilă, însă pretenția de înțelegere a limbii umane este doar atît, o pretenție, o promisiune neîndeplinită, o cu totul altă poveste. Un chatbot nu poate să înțeleagă nimic, lucrurile nu pot face sens, pentru simplul fapt că el nu operează cu sensuri, ca mintea omului.
Dar cu ce operează? Cu forme. Pentru a da unei mașinării capacități de procesare a limbii, lingviștii americani (generativiști) au formalizat engleza în descrieri matematice, binare, excluzînd sensul (sarcină extraordinar de dificilă). Sensul a fost exclus nu pentru că nu ar fi fost important (el fiind cel mai important, de fapt), ci pentru că nici pînă în ziua de azi nu avem o teorie a lui. Acest „Sfînt Graal nu numai al lingvisticii, ci și al filozofiei, psihologiei și neuroștiinței”, cum îl numește Ray Jackendoff în Foundations of Language, e prea eluziv, prea dependent de context, de interpretare și de experiențele personale. Însă e limpede că sintaxa generativă de care dispune un chatbot ar trebui însoțită de o semantică generativă, care să descrie componentele de interfață care intermediază întîlnirea sensului cu expresia lingvistică.
Și? De ce nu se întîmplă acest lucru? Pentru că cele două, sintaxa și semantica, au naturi opuse: prima este… să-i zicem fizicalistă („materia primă” e grafică și/sau sonoră), a doua, evident, mentalistă (o materie primă abstractă, virtuală). Mintea noastră folosește un mecanism închis în cap cu ajutorul căruia, prin limbă, vorbim despre fenomene din afară. Sensul se sprijină crucial pe cunoștințele noastre despre lume, pe care roboții nu le au. Limba lor e autoreferențială, iar acest obstacol, deși nu e singurul, e cel mai serios: din cauza lui, de exemplu, ChatGPT-3 a răspuns, într-un dialog cu doi oameni de știință, că e bine să-ți acoperi capul cu o chiflă atunci cînd muncești într-un restaurant, și nu cu o hîrtie de sandvișuri, și să întețești focul cu o piatră, în loc de o hartă.
În efortul de identificare a cauzelor acestui tip de probleme, se extind tot mai mult descrierile comunicării și ale limbii: comunicarea lingvistică nu implică doar un emițător, un receptor, un cod și un canal de comunicare, cum se spunea mai demult. Definiția modernă, lărgită, în care este cuprins și contextul, se dovedește insuficientă. Cuvintele nu sînt doar o asociere mecanică și abstractă între formă și sens. În spatele tuturor se află, iată, întreaga cultură a unei comunități vorbitoare. Limba nu implică doar un mecanism de generare de mesaje, proces secundar, de fapt, care se sprijină pe ceva mult mai adînc: codificarea experienței. Limba reprezintă o codificare sub formă de semne a vieții trăite (de fiecare dintre noi și de cei de dinainte), iar pentru acest lucru a fost și este mereu nevoie de un trup. Limitările „intelectuale” ale roboților vizibile în conversații vin din faptul că nu au trup – o restricție drastică asupra tipului de informație de care pot dispune.
De ce? Pentru că gîndirea și limbajul omului sînt întrupate (embodied), ele au origini corporale (și am detaliat acest lucru de cîteva ori în Dilema veche): „Aceleași mecanisme neurale și cognitive care ne permit să simțim și să ne mișcăm ne creează și sistemele conceptuale, și modurile de gîndire”, spun George Lakoff și Mark Johnson, în Philosophy in the Flesh. Antonio Damasio scrie în volumul În căutarea lui Spinoza: „mintea este orientată spre corp”, ea „există pentru că există un corp care îi oferă conținuturi”; „imaginile care curg prin minte reflectă interacțiunea dintre corp și mediu”; „mintea este constituită din idei care sînt, într-un fel sau altul, reprezentări cerebrale ale corpului”. Neurologul V.S. Ramachandran a descoperit, spune Arie Bos în Creier și conștiință, că leziunile produse asupra girusului angular stîng au ca rezultat incapacitatea de a înțelege metaforele și abstracțiunile. Importanța descoperirii vine din faptul că această arie cerebrală e considerată, de peste un secol, ca fiind legată de schema corporală – cunoștința pe care o avem despre locul și poziția propriului corp. Iar legătura dintre ele este aceea că o mulțime de metafore și abstracțiuni, cu ajutorul cărora încercăm să exprimăm și să înțelegem relațiile dintre obiecte, provin din trup și din pozițiile acestuia în spațiu.
Las acum deoparte explicațiile referitoare la ce înseamnă să înțelegi limba umană, întorcîndu-mă la problema generativității. Ea nu e doar o capacitate a facultății limbajului, ci a creierului în general, ale cărei manifestări le vedem în toate activitățile creatoare ale omului: în faptul că putem compune un număr infinit de cîntece cu doar șapte note la dispoziție, că numărăm de la minus la plus infinit cu doar zece cifre și, desigur, că putem alcătui un număr nelimitat de mesaje cu ajutorul unor inventare limitate de sunete și cuvinte. Trăsătura generativității identificată de lingviștii americani cu referire la limbă a mai fost numită infinitate distinctă, productivitate, dar și creativitate. Aș vrea să detaliez un pic acest concept al creativității chomskyene (o numesc așa pentru că Noam Chomsky este părintele gramaticii generativ-transformaționale).
Creativitatea lingvistică/chomskyană diferă fundamental de creativitatea artistică, sinonimă cu inventivitatea, cu imaginația, și asta chiar la om. Prima înseamnă că, după ce învățăm limba maternă, sîntem toți în stare să înțelegem și să formulăm mesaje (bineînțeles, gradul de complexitate depinzînd de educația primită ș.a.m.d.). Ea reprezintă mijlocul furnizat de propria biologie de a exprima idei noi și originale în ciuda faptului că formulările noastre sintactice rămîn, mai mult sau mai puțin, aceleași. Cu atît mai mult diferă de creativitatea lingvistică a unui chatbot, adică de capacitatea de a aranja la nesfîrșit elementele unei limbi, prin care acesta exprimă lucruri deja formulate de om. Indiferent cît de mare este corpusul lingvistic la care are acces robotul, mesajele generate de el nu pot fi infuzate cu idei noi, proprii. Un chatbot este de foarte mare ajutor la selectarea și oferirea de date, însă altfel e un mare imitator.
Așadar, atît omul, cît și robotul dispun de o creativitate sintactică, mecanică, fixată de reguli, iar diferența crucială rezidă în substratul care le infuzează. De aceea, pentru noua versiune la care OpenAI lucrează, ChatGPT-4, s-a adus în ecuație informația vizuală: chatbot-ul învață relații statistice între cuvinte și pixeli, lucru care, fără îndoială, îi va îmbunătăți performanțele. Dar mai există un aspect la care aș vrea să mă refer. Să presupunem că, în timp, vom fi în stare să-i adăugăm în memorie și informații tactile, olfactive, gustative… tipul de integrare a acestor informații va rămîne, probabil, secvențial, analitic, logic, pentru că așa lucrează un robot, dar și emisfera noastră stîngă în comparație cu modul holistic și globalist al emisferei drepte. Însă marile intuiții din știință și marile creații din lumea artistică umană provin dintr-un alt tip de activitate cerebrală. La urma urmelor, cîți oameni nu au văzut mere căzînd din copac? Logica ar fi țipat în gura mare că există o forță numită gravitație, dacă ea ar fi stat cu adevărat la baza înțelegerii fenomenului de către Newton.
Ceea ce vreau să spun e că actul creației adevărate, al apariției unei idei noi, al gîndirii unui gînd nou, al producerii unei revelații necesită o anume stare de reverie, de visare, de desprindere de realitate și de logica acesteia. E necesară o anume inhibare voluntară a activității emisferei cerebrale stîngi, care are, cum spune Iain McGilchrist în The Master and His Emissary, o natură autoreferențială: „se ocupă cu ceea ce știe deja, cu lumea pe care și-a creat-o”. În schimb, emisfera dreaptă trebuie să preia controlul deoarece, prin capacitatea ei superioară de a integra diversele tipuri de informații venite de la simțurile noastre, generează reprezentări ale lumii de o extraordinară complexitate și coerență. Activitatea lingvistică trebuie inhibată și ea, pentru că e conștientă. Cînd creezi ceva, limba, care se folosește în principal de emisfera stîngă, nu numai că nu e necesară, ci e obstacol. „Cele mai multe forme ale imaginației sau ale inovației, rezolvarea intuitivă a problemelor, gîndirea spirituală sau creativitatea artistică ne cer să transcendem limba”, spune și Rudolf Arnheim, în Visual Thinking. Abia după ce în furtuna din masa informă a ideilor se produce un declic și apare gîndul nou, abia atunci el e adus în planul conștient, exprimat lingvistic și supus privirii scrutătoare a logicii: Does it make sense? Are noimă? Face sens?
Nu numai visarea diurnă (daydreaming, a lui Freud), ci și cea nocturnă generează noutate. Mendeleev, hăituit ani la rînd de ideea existenței unei organizări sistematice a elementelor, visează într-o noapte un tabel în care perioadele și grupurile sînt dispuse în progresie logică, după caracteristicile atomice și cele ale electronilor liberi. Otto Loewi descoperă că celulele nervoase comunică între ele chimic, prin neurotransmițători, și nu fizic, prin semnale electrice directe, după un vis în care făcea un experiment pe inimile a două broaște. Visele sînt „o formă de alchimie informațională”, detaliază Matthew Walker în Despre somn. În timpul somnului REM (Rapid Eye Movement), amestecăm ingrediente distincte, unitare, și le transformăm în feluri abstracte și noi: în această etapă, creierul nu e interesat de legăturile logice, de asocierile pas cu pas, ci „întrerupe legăturile evidente și facilitează conexiuni între concepte foarte puțin înrudite”, deoarece „paznicii logicii părăsesc creierul și la putere vin niște nebuni minunat de eclectici”.
Ca și cînd acestea nu ar fi obstacole destul de mari de trecut în încercarea de a face un robot să „gîndească”, mai există și altele. Mașinăria poate dispune de corpusuri lingvistice oricît de mari, tot nu e destul. Corpusurile conțin formulări umane, iar ceea ce omul spune (performanța chomskyană) furnizează prea puține date despre ce știe el cu adevărat (competența). Aceasta din urmă reprezintă cunoștințele implicite ale vorbitorului despre toate frazele dintr-o limbă, care nu vor ajunge niciodată să fie formulate în totalitate deoarece sînt infinite ca număr, ele existînd în minte sub formă de posibilități (însă performanța umană e de ajuns dacă scopul unui robot e să prezică cuvinte sau sintagme, cum ni se declară). Apoi, limba e vie, e infinit mai bogată și mai complexă decît ar putea fi vreodată descrisă. E deopotrivă stabilă și imprevizibilă, capabilă de a-și genera non-stop propria noutate, de a-și adăuga informație, în ciuda faptului că se conformează unor reguli, pentru că, de fapt, creierul nostru e așa. E cazul să mai adaug aici gîndirea morală? Semnul adevăratei inteligențe?
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.
