Cel mai violent element al oricărui rău care se abate asupra noastră este apariția lui neașteptată. Cutremurul sau altă stihie, incendiul, epidemia, cum este aceasta cu coronavirus pe care o trăim, boala și, în cele din urmă, moartea vin cînd ne așteptăm mai puțin sau cînd nu le așteptăm deloc. De aceea, a fi pregătit pentru rele atenuează tocmai această brutalitate a apariției, chiar fracțiunea răului care produce cea mai mare angoasă, cea mai mare durere.

Rezultatul pregătirilor pe care le fac instituțiile românești să înfrunte extinderea infecției cu virusul CoViD-19 și să văduvească această epidemie de prea multe îmbolnăviri și vieți pierdute îl vom judeca la sfîrșit, dacă dimensiunea cifrelor și cantitatea suferinței nu va depăși puterea noastră de chibzuință.

Medic fiind, într-o familie de doctori, tatăl, soția și fiul meu sînt medici, observ aici, dintre pregătirile instituționale, doar pe cea a corpului medical și, apoi, cîteva din prevederile individuale, ale românului, pentru zilele grele ale acestei epidemii.

Premierul României exclama în urmă cu cîteva zile „avem nevoie, ca de aer, de cît mai mulți epidemiologi”. Presa britanică îi numește „oameni de aur” pe medicii specialiști în terapie intensivă, pe urgentiști, pe infecționiști, medici pe care e bine să-i ai și să-i păstrezi asemenea prețiosului metal, pentru că valoarea lor este uriașă; ei sînt cei care ar putea salva numărul extrem de mare, încă indeterminabil, al celor care sînt sau se vor îmbolnăvi cu CoViD-19.  Terapie intensivă, infecțioase, epidemiologie, urgență, nu sînt nicidecum cele mai căutate specialități medicale la examenele de rezidențiat din România. Nu prea poți lucra în cabinete private, tratezi mai ales pacienți acuți, nu poți să ai o clientelă de bolnavi cronici, sînt specialități „neconfortabile”. Toate ramurile medicale sînt importante, dar, în anarhia crizelor, capitalul unora crește imens, al chirurgilor în războaie sau cataclisme, iată, al epidemiologilor și ATI-știlor în această epidemie. A pregăti pentru rele corpul medical ar presupune încurajarea acestor specialități din timp, din vremurile bune, numărul acestor specialiști, competențele și prestigiul lor păstrate pentru vremuri rele. Secții adecvate și specialiști care să trateze marii arși mai întîi și apoi niciodată, să nădăjduim, incedii catastrofale. Visuri? În crize sociale, valoarea unor meserii, a unor lucruri crește exponențial, pentru a se deprecia după aceea, lăsînd din nou loc pe firmament starurilor sclipitoare ale vieții de toate zilele. A nu cădea în capcana acestor fluctuații e un alt fel de a pregăti pentru rele sistemul sanitar românesc.

Băiatul meu, medic specialist de cîteva luni, abia așteaptă să fie chemat să îngrijească pacienții infectați cu acest viclean virus. Are pregătire SMURD, din facultate, iar spitalul unde lucrează este în linia a doua, dacă epidemia se va extinde și numărul bolnavilor va crește, aceștia vor fi internați și aici. E încă tînăr și cunoaște boala și moartea doar ca probleme pe care trebuie să le judece și să le rezolve. Medicul bătrîn, din mine, cu înțelepciunea dată de unele istoviri ale trupului, îi cere îngrijorat să-și ia toate măsurile de protecție. Din cauza tinereții, abordarea lui este, în chip straniu, inocentă și profesională în același timp, eficientă. Valoarea medicilor tineri, alături de cea a celor experimentați, crește în crizele care solicită spitalele. A păstra medicii tineri este un alt fel de a pregăti pentru rele sistemul sanitar românesc.

Personalul medical este, după vîrstnici, o categorie periclitată de această boală. Supraexpunerea prin orele multe de lucru și numărul mare de pacienți, protecția adesea insuficientă îl face vulnerabil. În China și Italia au murit medici și asistenți medicali. În toate epidemiile mor medici. O pomenesc acum doar pe Peng Yinhua, o doctoriță de 29 de ani, care și-a amînat căsătoria planificată pe 1 februarie și apoi a murit în 21 februarie 2020, în Wuhan, tratînd pacienții cu CoviD-19. Pe rețelele de socializare am citit opinii care afirmă că medicii și asistenții medicali care tratează bolnavii în această epidemie nu trebuie supraestimați, pentru că nu își fac decît meseria și sînt plătiți pentru asta. Exact asta voiam să spun și eu. 

Cît privește pregătirile pe care le facem fiecare dintre noi pentru rele, le-aș împărți în unele pentru trup și altele pentru suflet. Trupul e greu să ni-l pregătim pentru boală. Privațiunile și autoflagelarea practicată de misticii creștini e un model ieșit din uz. Invazia magazinelor și stocarea alimentelor în cămară e mai degrabă un mod de a te pregăti de foame decît de boală. Sacoșele individuale în care ajung rafturile farmaciilor sînt pline cu preparate care întăresc imunitatea. Vracii au înflorit în epidemii, de-a lungul istoriei.

Cum ne pregătim sufletul? Ca întotdeauna, lăsînd răul să intre puțin în lumea noastră, domesticindu-l. Au apărut glume, bancuri pe seama acestui virus. Italienii izolați în blocurile din Napoli cîntă în cor, din balcoanele apartamentelor lor, melodii deșucheate. Devenind încet, încet familiară, epidemia devine mai inteligibilă și astfel mai puțin înspăimîntătoare. Dacă lăsăm epidemia să pătrundă în viața noastră ne-o putem învenina, dacă n-o lăsăm să pătrundă ne-o putem nenoroci. Rîsul de necaz pare să țină cel mai bine acest echilibru sufletesc. 

Ce poate face omul dilematic pentru semenii lui într-o epidemie? Ar putea să provoace, prin dispoziția lui rațională, dispoziția rațională a celuilalt sau, poate, să-i sugereze buna dispoziție în toate împrejurările, și în timpul bolilor, lucru pe care Marc Aurelius afirmă că l-a învățat de la un anume Maximus.

Nicolae Rednic este medic.

Foto: wikimedia commons