Filmul de debut al lui Cornel Gheorghiţă, Europolis, e un kitsch „parapsihologic“ despre un tînăr neliniştit din Sulina (Áron Dimény) şi despre mama acestuia (Adriana Trandafir), care călătoresc în Franţa ca să ia în primire moştenirea lăsată de fratele mamei: o călătorie presărată cu tot felul de întîlniri, incidente şi privelişti misterioase, ce par semne venite din lumea morţilor.
În Portretul luptătorului la tinereţe, filmul său despre lupta de rezistenţă anticomunistă dusă, din Munţii Făgăraşului, de gruparea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, între 1948 şi 1957, regizorul şi scenaristul debutant Constantin Popescu foloseşte incompetent o tehnică narativă similară celei folosite sclipitor de Steven Soderbergh în filmul său de patru ore (distribuit la noi, anul trecut, în două părţi) despre Che Guevara.
Prin personajul Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) – un veteran de război căruia la 50 de ani de la evenimente i se oferă o medalie pentru fapte de vitejie, medalie care i se ia înapoi atunci cînd se descoperă că era vorba de faptele altcuiva –, scenaristul Tudor Voican şi regizorul Călin Peter Netzer au încercat să creeze o figură emblematică de victimă a acestor 50 de ani de comunism şi postcomunism: pensionarul ale cărui repere morale provin mai ales din armată şi din discursurile lui Ceauşescu.
Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de „narator necreditabil“ (unreliable).
Scriind în 24-FUN despre Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, l-am numit „cel mai imaginativ film istoric realizat vreodată în România“. Asemenea formulări (venite şi din partea altor comentatori) au stîrnit nedumeriri şi obiecţii („dar filmul lui Andrei Ujică n-are nimic de-a face cu imaginaţia sau creativitatea, nu e decît o înşiruire de secvenţe de arhivă etc.“), aşa că voi încerca să explic de unde provine neînţelegerea.
Pentru poetul John Keats, sintagma „negative capability“ desemna cea mai de preţ însuşire pe care o poate avea un autor: accesul imaginaţiei sale la alte viziuni asupra lumii, inclusiv ale unor oameni pe care îi dispreţuieşte. Pentru un autor român, Ceauşescu reprezintă o mare provocare în acest sens: cum să redai lumea aşa cum li se înfăţişa aceasta ochilor lui?
În 1610, contesa maghiară Erzsébet Báthory a fost întemniţată în propriul ei castel, ca pedeapsă pentru uciderea unui număr necunoscut de fete tinere. A murit patru ani mai tîrziu, lăsînd în urma ei o serie de legende macabre, una dintre cele mai extreme fiind cea conform căreia ar fi folosit sînge de fecioară pe post de loţiune pentru întinerirea pielii.
Diferenţa dintre amatorul de cinema şi consumatorul de umplutură audiovizuală este că celui de-al doilea îi e de-ajuns să recunoască pe ecran materialele sau accesoriile de bază ale unui gen care-i place, ca să-i placă orice film aparţinînd genului respectiv. Dacă îi plac filmele de acţiune, îi va fi de ajuns să vadă pe ecran împuşcături şi explozii; din momentul în care va recunoaşte aceste materiale, filmul îi va plăcea.
Lourdes e un film în limba franceză, semnat de cineasta austriacă Jessica Hausner, care a cîştigat premiul FIPRESCI la Festivalul de la Veneţia, în 2009, şi care a rulat săptămîna trecută la Cinema Studio din Bucureşti. E un film neobişnuit atît prin subiect, cît şi prin tratarea acestuia. Subiectul e un miracol (fictiv) care se petrece în zilele noastre în locul de pelerinaj ce dă titlul filmului: o persoană paralizată îşi recapătă peste noapte uzul membrelor. Tratarea e... deocamdată să-i spun
După filmul lui despre bărbaţi la război, Hîrtia va fi albastră (2006), Radu Muntean a revenit cu Boogie (2008), un film despre bărbaţi la joacă: mai precis, despre trei foşti colegi de liceu, ajunşi la treizeci şi ceva de ani, unul (Dragoş Bucur) familist, ceilalţi (Mimi Brănescu şi Adrian Văncică) fără căpătîi, care se reîntîlnesc la mare şi-şi fac de cap o noapte întreagă.
Primul lungmetraj al lui Radu Muntean a fost Furia (2002), un film de acţiune fără mari pretenţii, despre un şmecheraş (Dragoş Bucur) care încerca să-şi vîndă o fostă colegă de liceu (Dorina Chiriac), fără ştirea ei, unui cap al mafiei rome, ca să-şi acopere o datorie, şi sfîrşea prin a omorî în bătaie un alt bărbat care se atinsese de ea.
În filmul Marţi, după Crăciun, care prezintă un triunghi soţie-soţ-amantă, Radu Muntean are grijă să evite tradiţionalele polarizări melodramatice – căsnicie stătută vs pasiune regeneratoare sau armonie familială vs pasiune bolnavă.
Pentru un film hollywoodian de genul lui (cu asasini profesionişti, arme sofisticate şi peisaje europene în fundal), făcut în zilele noastre, Americanul e neobişnuit. Pentru început, e neobişnuit de multă linişte în el. Din cînd în cînd, în timp ce-l vedeam (ca plătitor de bilet, într-o sală de Multiplex), deveneam conştient de foiala şi foşneala sălii, o foială şi o foşneală pe care majoritatea filmelor destinate Multiplex-urilor încearcă să le înece din prima secundă în muzică şi în efecte son
Critica de film occidentală s-a obişnuit să-l descrie pe Jackie Chan ca pe un Buster Keaton sau ca pe un Harold Lloyd asiatic şi, într-adevăr, în momentele de vîrf ale filmelor lui bune (cele mai multe datînd, aproximativ, dintre anii 1978 şi 1996, de la Maestrul beţiv I la Prima lovitură a lui Jackie Chan), el nu e cu nimic mai prejos decît Lloyd.
Filmul Bărbaţi care urăsc femeile a fost un mare succes la el acasă, în Suedia, ca şi romanul pe care se bazează – primul volum dintr-o trilogie poliţistă numită Millenium, al cărei autor, Stieg Larsson, a murit la scurt timp după ce a predat-o la editură.
Hibrid e un horror SF şi totodată o fabulă isteţ-perversă despre relaţia dintre doi părinţi şi copilul lor care creşte. Adrien Brody şi Sarah Polley sînt doi geneticieni de succes (se şi îmbracă asemenea unor vedete) care, amestecînd ADN uman cu ADN-urile mai multor animale, aduc pe lume un boţ de gelatină cu coadă.
Salt e o tentativă de a demara o serie de filme de acţiune după modelul celei cu Matt Damon în rolul asasinului amnezic Bourne, dar una cu o femeie: Evelyn Salt (Angelina Jolie), o agentă americană despre care superiorii ei află într-o bună zi (de la un spion rus venit, chipurile, să li se predea) că nu e agenta lor şi nu e nici măcar americancă, ci e o rusoaică infiltrată din fragedă copilărie în Statele Unite şi programată tot de-atunci să ucidă preşedinţi atunci cînd va creşte mare.
Premisa noului film al lui Christopher Nolan, Inception, este că visele noastre pot fi invadate de echipe de hoţi sau de spioni, în scopul sustragerii de informaţii sau al implantării de idei. Hoţii şi victima adorm conectaţi la aceeaşi perfuzie şi ajung cu toţii în acelaşi vis.
Zilele astea, filmul de debut al lui Marian Crişan, Morgen, va fi proiectat, în premieră internaţională, la Festivalul de la Locarno. Probabil că va avea succes – dacă nu un premiu, atunci cronici unanim laudative, invitaţii la multe alte festivaluri şi ceva vînzări.
Judd Apatow a devenit o forţă în comedia americană: pe lîngă Virgin la 40 de ani, Un pic însărcinată şi Funny People, pe care le-a şi regizat, el a mai produs succese ca Superbad, Înşelat de Sarah Marshall şi, cel mai recent, Adu-l urgent pe scenă. În acesta din urmă, Jonah Hill joacă rolul unui umil amploaiat de la o companie muzicală, care primeşte misiunea de a-l aduce de la Londra la L.A., pentru un concert, pe rockerul britanic Aldous Snow (Russell Brand).
În comedia de acţiune Knight and Day, Cameron Diaz joacă rolul unei femei obişnuite a cărei viaţă se intersectează, pe un aeroport, cu a unui supraom de la serviciile secrete (Tom Cruise). Într-o anumită măsură, Diaz e reprezentanta publicului pe ecran – rolul ei e, în esenţă, acela al unei spectatoare de cinema evazionist, care, dintr-odată, se pomeneşte în interiorul unui film cu James Bond.
Minunatul film de animaţie Toy Story 3 începe cu o mare scenă de acţiune care (după cum descoperim ulterior) nu se desfăşoară altundeva decît în mintea unui copil. Personaje – jucăriile lui preferate, pe care imaginaţia copilului le distribuie într-un scenariu delirant: începe ca un western, cu şeriful Woody (un favorit de-al lui, după cum ştim din Toy Story 1 şi 2) încercînd să oprească un tren înaintea unei prăpăstii, dar apoi apare şi cosmonautul Buzz (un alt favorit) şi amîndoi sînt luaţi pr
Roman Polanski e un virtuoz al tonului alunecos – acum ameninţător, peste cîteva clipe absurd-comic. Noul lui film, Marioneta, e plin de asemenea modulaţii. Majoritatea depind de cum e construită imaginea şi de cît e lăsată să dureze. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară pe insula Martha’s Vineyard, lîngă coasta de nord-est a SUA; acolo se află casa de vacanţă sau de refugiu (arată ca o cazemată de lux) a unui fost prim-ministru britanic pe nume Lang (Pierce Brosnan).
Lansat în 1961, Anul trecut la Marienbad rămîne cel mai celebru film al lui Alain Resnais. E un film care eliberează naraţiunea cinematografică, redefinind-o ca pe un joc în care existenţa legăturilor temporale şi cauzale între secvenţe – condiţie definitorie a oricărei naraţiuni în sensul clasic al termenului – nu e niciodată confirmată, după cum nu e niciodată dezminţită făţiş.
La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei.
Despre scenariştii şi prozatorii care se pricep la dialoguri se spune adesea că au „ureche bună“. Criticul literar James Wood scria recent că n-ar trebui să se spună aşa. „Ureche bună“: expresia evocă o imagine a scriitorului ca reporter, notîndu-şi în carneţel frînturi de conversaţie pentru a le folosi mai tîrziu.
În Caravana cinematografică, ecranizarea lui Titus Muntean după nuvela lui Ioan Groşan, un tînăr activist (Dorian Boguţă) soseşte într-un sat izolat din România anului 1959, aducîndu-le sătenilor un film de propagandă. Sau, cu alte cuvinte, nişte „lumină“ cu care să „smulgem din întuneric masele populare“.
În această versiune realizată de Ridley Scott, Robin Hood (Russell Crowe) nu mai e un simplu opozant, la nivel local, al repartiţiei inechitabile a bunurilor. Aici, Robin se duce direct la regele Ioan Fără de Ţară şi-l obligă să semneze un document – o ciornă pentru Magna Carta din 1215. Dar nici regele nu e adevăratul său duşman. Adevăratul său duşman e cotropitorul francez.
Dragă dle Cristian Tudor Popescu,
Ce fel de critică vă închipuiţi că faceţi atunci cînd îl învinuiţi pe Puiu de neglijenţă pe frontul plauzibilităţii, pe baza tabieturilor de fumător ale protagonistului său? Scrieţi că acesta aprinde o ţigară la începutul filmului, iar pe următoarea o aprinde abia peste vreo oră şi jumătate, deşi între timp „trecuse prin momente de mare tensiune nervoasă“. Ei, şi? Criteriul dvs. de-aici e un clişeu al Psihologiei După Ureche.
Lipsa de comunicativitate a naraţiunii din Aurora trebuie pusă şi ea în legătură cu aceste idei. Cristi Puiu nu face lucrurile extrem de dificile pentru spectator (la urma urmei, el introduce în film o puşcă – un cîrlig dramaturgic infailibil), dar le face destul de dificile, refuzînd îndelung să-l asiste (şi chiar sabotîndu-l) în efortul de a determina ce roluri joacă în viaţa protagonistului (amantă, soţie, socru, copii) diferiţii cunoscuţi care-i ies în drum.
Puiu e un adept al cadrului lung, care în viziunea lui îi permite artistului să-şi construiască arta pe capacitatea unică a tehnologiei cinematografice de a ţine un fel de cronică a transformărilor prin care trece lumea, cu toate ale ei, vii sau ne-vii, de la o secundă la alta.
● Panglica albă / Das weisse Band (Germania, 2009), de Michael Haneke. Cu puţin înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, pacea unui sat german e tulburată de o serie de evenimente violente. Doctorul se accidentează atunci cînd cineva întinde un fir de sîrmă în drumul calului său. O săteancă moare într-un accident de muncă.
● Sete / Bakjwi (Coreea de Sud, 2009), de Park Chan-wook.
O maşină oprită într-o pustietate, în apropierea mării, chiar înainte de răsărit. Pasageri – un el şi o ea, amîndoi vampiri. Vor muri dacă nu-şi găsesc un adăpost întunecos pînă se iveşte soarele.
● Ce-o fi o fi... / Whatever Works (SUA, 2009), de Woody Allen.
În noul film al lui Woody Allen, Whatever Works, Larry David joacă rolul unui alter-ego de-al lui Woody, pe nume Boris. Boris a fost cîndva fizician, dar acum îşi cîştigă existenţa din lecţii de şah pentru cei mici. Nu-i plac copiii şi nu se oboseşte să ascundă – nici de ei, nici de părinţi – dezgustul pe care i-l provoacă greşelile lor. Boris a suferit o viaţă întreagă de anhedonie – incapacitatea de a se bucura de lucruri.
● Drumul / The Road (SUA, 2009), de John Hillcoat.
Bazat pe romanul lui Cormac McCarthy (premiat cu Pulitzer în 2007 şi tradus la noi de Irina Horea pentru Editura Humanitas), Drumul e o ficţiune post-apocaliptică neobişnuit de sobră.
Sub pojghiţa sa subţire de „minimalism“ (cadre lungi cu cefele personajelor; refuzul muzicii; imaginea granulată, „urîtă“, dar lucrată de virtuozul Marius Panduru astfel încît să fie frumoasă în „urîţenia“ ei), Eu cînd vreau să fluier, fluier e o melodramă de închisoare ca multe altele.
● O lecţie de viaţă / An Education (Marea Britanie, 2009), de Lone Scherfig.
Potrivit unor versuri foarte cunoscute în Marea Britanie, aparţinînd poetului Philip Larkin, viaţa sexuală n-a început cu adevărat acolo decît în 1963 (adică „rather late for me“, precizează Larkin, „cam tîrziu pentru mine“), „between the end of the Chatterley ban“ (se referă la ridicarea interdicţiei de retipărire a celebrului roman Amantul doamnei Chatterley, în urma unui proces din 1959-1960) „and the Beatles’ fi
Iniţial nu aveam de gînd să scriu despre The Hurt Locker (filmul care a luat „Oscarul cel mare“), o dată pentru că, spre ruşinea lor, distribuitorii români nu l-au adus pe marile noastre ecrane şi în al doilea rînd pentru că Cezar Paul-Bădescu a făcut o treabă foarte bună în Dilema veche, eliberînd filmul din categoriile hermeneutice de comentariu şcolar („absurditatea războiului“ sau, în extrema cealaltă, „propagandă americană“) în care se încăpăţînau să-l bage minţile leneşe sau grosolane (ale
Un profet, filmul care a cîştigat anul trecut Marele Premiu la Cannes, e povestea ascensiunii unui Don Corleone arabo-francez. Regizat de Jacques Audiard, filmul are densitatea informaţională a unui bun reportaj.
● Neînfrînt / Invictus (SUA, 2009), de Clint Eastwood.
Invictus, o încercare de a explica realizările lui Nelson Mandela pe înţelesul unui public cît mai larg, se focalizează pe cîştigarea Cupei Mondiale la rugby, în 1995, de către echipa Africii de Sud, cu susţinerea morală a preşedintelui Mandela, aflat la vremea aceea în primul lui an de mandat. În timpul regimului precedent, echipa – compusă numai din jucători albi – fusese un simbol al apartheid-ului; negrii nu veneau la meciurile ei decît
Regizorul-scenarist Marius Th. Barna e un caz clasic de grafomanie – aşa cum există destule pe piaţa cărţii (plină de volume publicate pe banii autorilor), dar n-ar trebui să existe într-o cinematografie care se pretinde organizată profesionist, cu concursuri de proiecte, comisii de experţi etc.
Cadrul în care se desfăşoară acţiunea noului film de Martin Scorsese, Shutter Island, e un sanatoriu de psihiatrie de pe o insulă din Golful Boston. Anul e 1954. Eroul (Leonardo DiCaprio) e un poliţist aflat acolo ca să investigheze dispariţia unei paciente.
Nine e adaptarea unui musical de pe Broadway, el însuşi adaptat după 8 1/2 al lui Fellini. Daniel Day-Lewis e Guido (personajul lui Marcello Mastroianni din 8 1/2), regizorul-celebritate hărţuit de o soţie (Marion Cotillard), de o amantă (Penélope Cruz), de o mie şi una de ispite, dar şi de rămăşiţele unei conştiinţe catolice, de amintirea mamei (Sophia Loren), dar şi de a unei prostituate (Fergie) dansînd pe o plajă a copilăriei, de armata înrolată în noua lui producţie (care are un titlu grand
Atunci cînd fabrica lor de textile din Picardia se închide, nişte muncitoare se hotărăsc să-şi pună la un loc salariile compensatorii şi să angajeze un ucigaş profesionist, pentru a se răzbuna pe şeful cel mare. Acesta e subiectul noii comedii a duoului belgian Benoît Delépine-Gustave Kervern, Louise-Michel, care a rulat în ultimele două săptămîni (şi sper să mai ruleze) la Muzeul Ţăranului Român.
Antiteism
● Agora (Spania, 2009), de Alejandro Amenábar.
Unul dintre scopurile filmului Agora e acela de a populariza figura unei eroine a intelectului: Hypatia, care a trăit în provincia romană Alexandria în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea d. Hr., îndeletnicindu-se cu filozofia, astronomia şi matematica, şi a murit ucisă de nişte fanatici creştini.
Noul film al lui Terry Gilliam, Dr. Parnassus, e despre un bătrîn magician (Christopher Plummer) care călătoreşte prin Anglia de azi într-un poştalion hîrbuit. El şi mica sa trupă – o tînără asistentă care este şi fiica sa, încă un asistent de vîrsta ei şi un pitic – poposesc la colţuri de stradă, dau jos din poştalion calabalîcul arhaic necesar numărului lor şi instalează o scenă.
● Sus, în aer / Up in the Air (SUA, 2009), de Jason Reitman.
Sus, în aer (pe ecrane din 29 ianuarie) e o comedie romantică ultraconformistă, dar care pretinde că are ceva serios de spus despre lumea de azi. George Clooney joacă rolul unui om a cărui slujbă este să-i dea afară pe alţii de la slujbele lor. Contactat, prin firma specializată la care lucrează, de patroni de pe tot cuprinsul Americii, care vor să facă disponibilizări, dar nu îndrăznesc să le dea ei înşişi vestea celor disponibilizaţ
Sherlock Holmes (SUA, 2009), de Guy Ritchie.
Evident că o nouă reîncarnare a lui Sherlock Holmes, într-un film de mare buget, nu putea fi decît una drastic „grosolanizată“. Pentru că eroul lui Conan Doyle era prea cerebral pentru gusturile marelui public de azi, el se cerea urgent „piedonizat“ – pus să se bată cu pumnii (chiar şi în timpul liber, pe bani!). Pentru că era prea bine crescut, se cerea „haimanalizat“ – transformat într-un semi-vagabond transpirat. E adevărat că, întrupat de Robert
În Avatar, James Cameron întrebuinţează 3-D-ul pentru a crea efecte mult mai subtile decît acela de lucruri-care-vin-peste-noi. Nu vrea ca lumea inventată de el – o planetă numită Pandora – să vină, pur şi simplu, peste noi. O vrea anvelopantă, absorbitoare şi un pic halucinogenă, cu perdele de vegetaţie care se dau la o parte chiar sub nasul spectatorului, cu ghemotoace de puf luminescent care se risipesc prin sala de cinema, cu pămînt pe care călcăm fără a putea şti sigur dacă e chiar pămînt s
Prezentat în deschiderea celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost? a adunat 1.000 de spectatori....
