Aerul de la TIFF

Prezentat în deschiderea celei de-a cincea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, filmul lui Corneliu Porumboiu A fost sau n-a fost? a adunat 1.000 de spectatori. Tot atîţia a făcut şi Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu. Nu am la dispoziţie cifrele realizate de Trăieşte! - nobila "epopee identitară" a lui Radu Mihăileanu -, dar nu m-aş mira să aflu că a făcut mai mulţi spectatori, la Cluj, într-o singură seară, decît la Bucureşti, în cele cîteva săptămîni de viaţă comercială de care a avut parte. Sala era plină şi la proiecţia specială organizată de TIFF în sprijinul Muzeului de Artă din Cluj (toate locurile au fost cu plată, toate cîştigurile au fost donate muzeului), deşi filmul proiectat, Tristram Shandy: A Cock and Bull Story de Michael Winterbottom, se prezenta cu nonşalanţă ca o non-ecranizare-care-se-termină-înainte-de-a-începe-după-o-carte-mare-pe-care-nici-un-muritor-n-a-terminat-o. Cîţi curioşi aţi fi zis că poate să atragă o asemenea chestie, fie ea şi simpatică în genul ei (cum şi este)? Ca să nu mai vorbim de sutele de spectatori care au omagiat-o pe Vanessa Redgrave: OK, vorbim despre o zeiţă şi, mai mult decît atît, despre o zeiţă prezentă la Cluj în carne şi oase, dar, pentru numele lui Dumnezeu, în acelaşi timp vorbim despre un film - Febra, realizat de fiul ei (şi al lui Franco Nero), Carlo Nero - în care Vanessa Redgrave e informată de Michael Moore că e imoral să mănînce îngheţată cînd copiii din lumea a treia nu au lapte! Eu, unul, aş fi în stare să-mi sacrific familia ca să evit un asemenea spectacol (de fapt, chiar asta am făcut: am folosit-o pe sora mea pe post de cobai; a supravieţuit şi mi-a raportat că publicul era numeros, atent şi binevoitor), deci cum se explică bunăvoinţa asta? Nu printr-o comuniune de idealuri (Doamne fereşte!) între publicul TIFF şi Vanessa Redgrave (a cărei nevoie de ideal, de angajament, pare să fi rămas la fel de aprigă ca în anii '70, cînd de pe podiumul Oscarurilor îi înfiera pe "derbedeii de sionişti"). Şi sînt sigur că nu prin snobism. E vorba despre un spirit de comunitate (cu totul altceva decît un spirit de turmă) care s-a creat în jurul festivalului, şi spiritul ăsta - care timp de zece zile se menţine foarte sus, fără căderi, trecînd cu uşurinţă peste ocazionalul fîs al unui film dezamăgitor şi îndreptîndu-se glonţ spre următorul vîrf (apropo, e posibil ca, pînă la urmă, Febra - de la care sora mea a plecat după 15 minute - să se fi dovedit a fi nu un fîs, ci tot un vîrf) - spiritul ăsta e cea mai mare realizare a TIFF-ului. Cum s-a format? În primul rînd, nu cred că ar fi fost posibil la Bucureşti: nu e un oraş care să se adune sub o siglă - entropia e prea mare, vacarmul e prea mare, energia unui festival se împrăştie într-un aer atît de încărcat. În timp ce Clujul s-a mobilizat pentru TIFF - l-a lăsat să devină centrul său vital, zece zile pe an - cu o naturaleţe care multă vreme m-a făcut să cred că e un mediu intrinsec mai favorabil filmelor, un oraş cu vocaţia cinefiliei. Ei bine, nu e chiar aşa (o cinefilă din Cluj mi-a spus că nu cu mult timp în urmă fusese singură în sală la Manderlay) - nu e vorba despre cinema în general. Dacă festivalul a prins, asta s-a datorat nu numai nivelului foarte înalt al selecţiei - fixat încă de la prima ediţie (2002), care venea practic numai cu propuneri de nerefuzat (Mulholland Drive, 8 femei, Împreună de Lukas Moodyson, Funny Games şi Pianista de Haneke) -, ci şi capacităţii sale de a proiecta de la bun început o personalitate gata formată, şi încă una cu zvîc: zbanghie, neprotocolară, agresivă, dar (lucru care n-a fost înţeles întotdeauna) într-un fel poznaş, cu un miez consistent de ortodoxie cinefilă (sau cinematic correctness), dar şi cu un anumit coté louche, pe placul cultiştilor, al cine-mutanţilor şi al film freaks-ilor care nu mai avuseseră ocazia să-şi cultive în România, la lumina zilei (sau mă rog...), gusturile şui. Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului (devenit director general după retragerea lui Tudor Giurgiu pe un post onorific), îşi făcuse mîna cu cîteva ediţii "tari" ale Festivalului Filmului Britanic şi ştia cît de departe se poate aventura un Prestigios Eveniment Cultural în teritoriile astea neluminate (decît, din loc în loc, de către o firmă stridentă: "Trash", "Hardcore", "Gore"), astfel încît să capete un aer dubios-şic şi, în acelaşi timp, să-şi păstreze paraponul (catalogul ultimei ediţii conţine şi un scurt mesaj de la preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, domnul Marius Petre Nicoară, care începe cu cuvintele "stimate spectator": pe bune, vă puteţi închipui ceva mai onorabil?). E adevărat că (după cum s-a spus) TIFF a mers prea departe anul acesta? Ei bine, în fiecare an se spune că merge prea departe. Pe de-o parte, îmi amintesc că eu însumi am trăit un moment de confuzie anul trecut, cînd, abia sosit la Cluj, am lăsat din mînă ce citisem pe drum (Mansfield Park de Jane Austen), am pus mîna pe ziarul festivalului (AperiTIFF - de o echipă formidabilă) şi, după cîteva rînduri ("În meniu: sex (hetero-/ homo-/ trans-, S & M, cu şi fără consecinţe), avorturi, canibalism, obsesie din plin, manii über-dubioase şi rockeri supăraţi îmblînziţi de terapie psi"), m-am întrebat dacă voi fi lăsat să intru la vreo proiecţie fără bici şi fără costum de latex. Pe de altă parte, cît am stat la festival (văzînd cîte trei filme pe zi), nu-mi amintesc să fi consumat vreuna din delicatesele astea: tot timpul au existat şi alte propuneri. La fel şi anul ăsta. De exemplu, ce trebuia să faci ca să-ţi asiguri un parcurs fără şocuri în ziua de 9 iunie? Începeai la ora 10, cu documentarul italian Viva Zapatero! ("Noiembrie 2003: primul episod al unui captivant show satiric e difuzat în Italia cu o cotă de audienţă record. Berlusconi dă în judecată producătorii. La Veneţia, filmul primeşte 20 de minute de ovaţii."), rămîneai la Cinema Victoria pentru un pachet de scurtmetraje maghiare şi pentru Izolaţii (Spania), un foarte captivant film despre nimic, alegeai să sari peste Taxidermia ("Filmul şoc-şic al anului. Insuportabil. Nebun. Obligatoriu."), în pofida faptului că era Ziua Maghiară la TIFF şi a faptului că autorul, Györgi Pálfi, avea să cîştige premiul pentru regie, vedeai Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, întrezăreai fericirea la ABBA: The Movie (un film promoţional pe care timpul - cei aproape 30 de ani trecuţi de la lansare - l-a dus spre un alt gen: utopia) şi redeveneai sobru la un Claude Chabrol (Beţia puterii). Şi a doua zi o luai de la capăt. Puteai s-o ţii aşa pînă la sfîrşit şi să nici nu vezi latura "rău famată" a TIFF-ului, care unora le sare în ochi într-un mod atît de deranjant. S-o vezi numai pe-aia înseamnă să te uiţi numai după ea şi s-o iei ca pe o agresiune înseamnă să ratezi elementele de joacă, de parodie, de flirt cu publicul, farmecul de copil-grozăvindu-se-cu-grozăviile-pe-care-le-comite (Chirilov făcînd bilanţul leşinurilor de la prima ediţie, AperiTIFF-ul asigurîndu-i pe spectatorii avizaţi că setea lor de sînge nu va rămîne neostoită nici anul acesta: "Nu disperaţi, fraţi iubitori de atrocităţi şi obscenităţi...") şi respectul genuin pentru diversitatea şi ciudăţenia gusturilor. Cu alte cuvinte, înseamnă să nu prinzi spiritul.