Încă un incendiu suspect?
Se răspîndeşte sistemul de a distruge casele vechi pentru a reintroduce terenurile în circuitul imobiliar. Se pare că, de mai mulţi ani, el se practică şi la Moscova. Ca în atîtea alte aspecte ale vieţii zilnice, tranziţia noastră se aseamănă cu ce se întîmplă în Rusia şi Ucraina. Aşadar, sub pretextul unui incendiu (o explozie de gaze, de pildă), casa rămîne goală şi părăsită, în spatele porţii legate cu lanţ. În general, se evită monumentele istorice înscrise în lista oficială, dar aceasta - cum am mai spus cu alte prilejuri - are numeroase lacune. Nu puteau fi clasate toate casele bucureştene din vremea lui Carol I, tocmai ele care dau oraşului caracterul de nobleţe desuetă pe care l-au mai păstrat cîteva cartiere, dar, fiind lipsite de dreptul la protecţie conferit de înregistrarea ca monument istoric, le vedem cum dispar una cîte una. Nici măcar o anchetă poliţienească nu caută să verifice dacă a fost într-adevăr un accident. Într-una din nopţile trecute, la colţul bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Visarion, peste drum de casa în care au locuit Dinu Lipatti şi, mai tîrziu, Alexandru Graur, a izbucnit focul. Cu intervenţia pompierilor şi cu ce au mistuit flăcările, acoperişul a fost spintecat, tencuiala jupuită, marchiza de la intrare spartă. Era tot un mic hôtel particulier din acelea prin care vechiul bulevard al Colţei (cunoscut încă sub numele "revoluţionar" de Ana Ipătescu, deşi, din 1990, l-a reluat pe acela de Lascăr Catargiu, purtat înainte de război) se mîndrea cu îndreptăţire că se compară cu o stradă din Paris sau Bruxelles. Construită după acest model pe la începutul de secol, casa avea, deasupra demisolului pentru servitori, un parter înalt, cu încăperi spaţioase, cu un colţ rotunjit care se deschidea printr-o uşă-fereastră spre balcon, şi o mansardă placată cu ardezie. Stucatura ornamentală care acoperă pereţii exteriori era tot o modă pariziană. Legea, împiedicînd privirile indiscrete către vecin, a impus calcanul despărţitor faţă de curtea de alături, a căsuţei în care, în 1919, a murit Vlahuţă. Casa arsă a aparţinut profesorului Cezar Papacostea (1887-1936). Acesta a fost un distins filolog clasic, traducător al lui Platon şi Homer. Tălmăcirea primelor douăsprezece cînturi din Odiseea, în hexametri, n-a avut parte de un răsunet pe măsura marii sale valori literare. Totuşi, învăţatul elenist, primit la Academia Română în ajunul morţii sale premature, a fost unul din dascălii de seamă ai Universităţii din Iaşi, unde a lăsat o amintire respectată. Fiica lui a plecat în Italia, după ce casa fusese naţionalizată. În lipsa oricărei revendicări, clădirea a rămas expusă maltratărilor. Poveştile care se deapănă aici, în fiecare săptămînă, seamănă între ele. Casa pe care o privesc pe fereastră, în timp ce scriu, a împlinit şi ea un secol: a fost a generalului Eraclie Arion (1838-1903), pentru care a construit-o arhitectul I.D. Berindei. Acesta din urmă a imitat întocmai un model din albumele cu care se întorseseră din Franţa şi alţi colegi din generaţia sa: faţada cu mascheroane reprodusă pe bulevardul Lascăr Catargiu, la nr.15, se găseşte la Paris pe strada Washington, la nr.10. Altădată era sediul Uniunii Scriitorilor, cu redacţiile Gazetei literare, Luceafărului şi Vieţii Româneşti. Acum este ambasada Libiei. Descendenţii familiei Arion sînt în Grecia şi n-am auzit să vrea să se întoarcă. În curtea în care, acum vreo 45 de ani, au fost arse volumele lui Stalin, cu coperţi groase, căcănii, scoase de prin rafturile redacţiilor, s-a întins o copertină urîtă peste maşinile de corp diplomatic şi au tăiat unul dintre magnificii castani. Case fără stăpîn.
