Casa din Dorobanţi

Dorobanţi 34 e adresa actuală a Ambasadei Serbiei (pînă de curînd a Serbiei şi Muntenegrului, după ce a fost a RSF Iugoslavia). Atunci cînd a căpătat această funcţie diplomatică, ţara vecină se numea Regatul sîrbilor, croaţilor şi slovenilor. Dosarul din faţa mea s-a întors la Bucureşti după 65 de ani, trecînd prin Londra şi Stockholm. El cuprinde istoria acestei case şi l-am putut cunoaşte datorită bunăvoinţei prieteneşti a dlui profesor Stevan K. Pavlowitch. Istoricul britanic al Balcanilor a ţinut să revadă casa în care a locuit în copilărie, cînd bunicul său era primul ambasador al Iugoslaviei la Bucureşti (şi Bucureşti a fost cea dintîi ambasadă a Iugoslaviei). Tranzacţia prin care clădirea a dobîndit statut oficial a avut loc în 1919. A costat 180.000 de franci, adică, la cursul de după război al leului (2,23 pentru un franc), 401.400 de lei, sumă plătită colonelului N.Gh. Cantacuzino, unul dintre fiii Nababului, în calitate de împuternicit al cumnatului său. Proprietarul imobilului era prinţul Dimitrie I. Ghika, la acea dată absent din ţară, ca membru al delegaţiei române la Conferinţa Păcii de la Paris (el avea să fie ministrul de Externe al Guvernului Iorga în 1931-1932). Domiciliul său era în strada Luminii, nr. 16, casă de care trebuie neapărat să vorbim odată. Cumpărătorul a fost Dj. Nastasievici, însărcinat cu afaceri. În 1921, cu ocazia achiziţiei mobilierului, pentru care s-au plătit 250.000 de lei, apare un ministru plenipotenţiar, Ciolac-Antici. Actele din dosar descriu două corpuri de casă. Locuinţa principală, din zidărie masivă, cu acoperiş de tablă, era compusă din parter şi subsol, 9 camere, antreu principal şi antreu de serviciu, bucătărie, cămară, coridor, closete şi pivniţă, iar la etaj, 8 camere, un antreu, scara principală, scara de serviciu, closete şi coridor. În a doua clădire erau grajdul pentru cai, şopronul pentru patru trăsuri, pod de fîn şi 5 camere de locuit. La multe case bucureştene care aveau grajd şi chiar porumbar, aceste dependinţe s-au transformat în garaj. Terenul are o suprafaţă de 1636 m2. Expertiza din 1899 declară că imobilul "este construit cu mult gust ca stil... şi nu cruţă absolut din tot ce poate imagina arta şi imaginaţia ca lux" (sic)! Casa era atunci nouă şi fusese clădită pentru Nicolae T. Filitti (n. 1874) şi soţia sa, Maria Peretz-Pleşoianu (cu patru ani mai în vîrstă). Tinerii soţi n-au păstrat această splendidă casă decît pînă în 1909: un act de vînzare-cumpărare consemnează numele noilor proprietari, dr. Ştefan Vayas şi soţia sa. Între timp, adresa se schimbase şi ea în Dorobanţilor 44 în loc de 98. Soţii Vayas vînd, la rîndul lor, în 1912 şi cumpărătorul, Marcu Rapaport, nefiind în stare să achite ultimele rate, vinde şi el lui D.I. Ghika în 1913, cînd diplomatul se găsea la legaţia din Sofia. Vecinătăţile au rămas aceleaşi de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: la vest, Calea Dorobanţi pe o faţadă de aproape 20 de metri, la nord, proprietatea Nae Apostolescu, la sud, casa Paladi (căpitan în 1899, mai tîrziu general) şi la est, un teren al mitocului mănăstirii Ghighiu. Dar ce a fost acolo înainte? Documentele cele mai interesante povestesc despre meşteşugari sau prăvăliaşi care locuiau cînd era nr. 84 de pe uliţa Herăstrăului, vechiul nume al străzii pînă în 1878. În 1844, la căsătoria Zoiţei Luca cu Ioniţă Mănescu, zidar, fraţii miresei i-au alcătuit acesteia o zestre din care nu lipseau "o rochie de muselin nouă" şi un "capod de stambă englezească", pe lîngă "o scurteică de lînă blănită cu iepuraş", ba chiar "o pereche de cercei de Lipsca". Din zestre făcea parte şi locul de casă pe care Ioniţă a construit şi unde a "vieţuit în bună armonie" cu nevasta timp de 24 ani, pînă cînd a fost înmormîntat la biserica Precupeţii Noi. La moartea sa, rămîneau cinci băieţi, dintre care au murit Antonică, blănar, în 1874, şi Costache, tipograf, în 1886. Acesta din urmă, în 1876, recunoscuse un fiu natural, Nicolae, a cărui mamă, Mariţa, "de ani 20, necăsătorită", locuia în strada Frumoasă la nr. 17. Moştenitorii, din două generaţii, ai zidarului Ioniţă şi ai Zoiţei, care murise şi ea în 1883, au vîndut la licitaţie ca să-şi împartă preţul proprietăţii deţinute de ei pînă atunci în indiviziune. Aşa a ajuns terenul în proprietatea familiei Filitti care, pentru a înălţa casa boierească pe care o vedem astăzi, a dărîmat zidurile de paiantă ale prăvăliilor şi bucătăriilor care se înşirau în larga curte a Măneştilor. Extinderea oraşului spre nord a determinat concomitent şi "înnobilarea" unei zone plebee, cum era suburbia Precupeţii Noi din care făcea parte noua Cale a Dorobanţilor. Pînă nu vom cunoaşte istoria vechiului centru, casă de casă, nu vom avea pentru oraşul nostru iubirea pe care o merită. Dar poate, pînă atunci, nu va mai rămîne nimic de iubit.