Mărcuţa
Ascunsă în dosul unei cortine de blocuri, în stînga şoselei Pantelimon, cum apucăm drumul spre ieşirea din Bucureşti, bisericuţa pe care o caut iarăşi, după ani şi ani, apare la capătul străzii Biserica Mărcuţa, la colţul cu altă străduţă, botezată cu fantezie silvestră str. Hăţişului. Mai întîi am un şoc: ce s-a întîmplat? au betonat-o de sus pînă jos? Fiindcă ceea ce văd e o clădire înaltă, cu două turle, cu ziduri de ciment ridicate pe un soclu de falsă marmură, cu ferestrele încadrate de chenare turnate care imită înfloriturile meşterilor de odinioară şi cu un inexplicabil balcon la peretele de nord. Decorul e completat de doi-trei cerşetori şi de cotarle tolănite la soare. Din fericire, m-am înşelat: este o biserică nouă, destul de încăpătoare ca să cuprindă toată populaţia blocurilor din jur. După cîţiva paşi, intrăm pe poarta clopotniţei cu care Vodă-Alexandru Ipsilanti a încheiat în 1779 incinta care împrejmuia mănăstirea, pecetluind-o cu stema sa şi cu iniţialele gravate pe o placă de marmură. Abia acum se iveşte biserica adevărată, cea veche. În spatele ei, spre răsărit, se deschide cealaltă poartă, către cimitirul care coboară pînă la păpurişurile de pe malul Colentinei. Aici, departe de oraş pe atunci, în 1587, a zidit lăcaş de rugăciune, cu hramul Sfinţilor Îngeri, primul ctitor: Dan logofătul, care va fi un aprig duşman al lui Mihai Viteazul. Murind boierul în pribegie, urmaşii au îngrijit mănăstirea pînă în vremea lui Şerban Cantacuzino, cînd trăia jupîneasa Vişana, strănepoata întemeietorului şi fiica acelui Marcu după numele căruia i s-a zis Mărcuţa. Neamul ctitorilor scăpătase şi a trecut îndatoririle sale pe seama mitropoliei din Bucureşti, căreia i se datorează două refaceri succesive, ultima din 1732. Domnii fanarioţi au închinat Mărcuţa, cu proprietăţile ei, între care o moară pe rîul Colentina, la mănăstirea Halki de la Prinkipo, insulă din Marea de Marmara, în faţa Constantinopolului. Sub ocupaţia austriacă din 1789-1791, în chiliile călugărilor s-a instalat un spital militar, apoi între 1800 şi 1830 a funcţionat o manufactură de "testemele" (basmale, începutul industriei la români!) Clădirile, în care în 1821 fuseseră găzduiţi, de nevoie, eteriştii şi apoi turcii, au fost părăsite la secularizare, devenind casă de nebuni ("Mărcuţa" a intrat în vocabular cu acest sens) şi, din 1924, casă de corecţie. Întoarcerea la viaţa religioasă, ca parohie, nu datează decît din 1952. Restaurarea începută în 1966 a durat pînă în 1981 şi i-a redat bisericii aspectul iniţial, de Bizanţ întîrziat, planul cruciform cu abside octogonale şi cu o turlă deasupra pronaosului, ferestrele încadrate cu ornamente florale săpate în piatră, sub cele două rînduri de ocniţe, stîlpii rotunjiţi la trecerea spre naos. Dar cărămida zidurilor e brăzdată de fisuri adînci, pridvorul adăugat în 1732, ale cărui arcade deschise se văd la modelul din tabloul ctitoricesc, a fost închis cu geamuri, iar înăuntru un fel de gazetă de perete expune poezii de Eminescu... fiindcă poetul a fost internat cîtva timp în balamucul de la Mărcuţa. Portretele domneşti şi-au păstrat inscripţiile chirilice: Grigore II Ghica şi doamna Zoiţa, cu cinci copii ai lor, blajinul Alexandru Ipsilanti cu Ecaterina, "doamna Măriei Sale", şi, zugrăvit mai tîrziu, prin 1802-1806, Constantin Ipsilanti, avînd alături figura rotundă şi sprîncenată a Elisabetei, născută Văcărescu. Chipul patriarhului Iustinian, pe peretele din dreapta, a fost adăugat, în rînd cu sfinţii, acum vreo treizeci de ani. Vechea pictură e foarte frumoasă, mai ales în pridvor unde, sub funinginea care a înnegrit-o, se desluşeşte o cetate pe care o năruie lovitura unui tsunami. O întrebare: oare n-ar fi fost mai bine ca banii cheltuiţi pentru orgolioasa construcţie nouă să fi asigurat reparaţiile necesare la vechiul lăcaş?
