Lancia şi Pasolini la Veneţia

Mostra internazionale d’arte cinematografica de la Veneţia este mai tînără decît Lancia: a ajuns la a 63-a ediţie, în timp ce maşina italiană a împlinit 100 de ani... Altfel spus, Lancia era deja acolo atunci cînd s-a născut festivalul de film. Şi l-a "condus", elegant, de-a lungul tuturor ediţiilor. Pentru a marca acest pact "patern", firma Lancia a invitat un număr selectiv de ziarişti şi executives la sărbătorirea parteneriatului. Dincolo de cocteiluri fiţoase şi cine somptuoase şi dincolo de un party la care inventivitatea italiană în materie de spectacol a bătut orice record, pe mine, unul, cel mai tare m-a impresionat combinaţia între Lancia centenară şi multisecularul Teatru "La Fenice" - unde a avut loc un fel de "prezentare-conferinţă". Nu mai fusesem în legendarul teatru - care reuşise să-şi onoreze denumirea prin renaşterea din propria-i cenuşă, în 1993 dacă nu mă-nşel; deşi nu mă omor după stilul baroc, "La Fenice" este una din acele clădiri care ar merita salvată oricînd - şi cu orice preţ! Plafonul este un verde turcoaz, cu ghirlande aurii extrem de fine, ceea ce face să nu pară încărcat. Nu pot decît să visez cum ar fi să asişti la o operă în sala teatrului... un Monteverdi, de pildă! În orice caz, ştiu că mi-ar plăcea să ascult oareşce arii preclasice, fără a privi neapărat pe scenă, ci baleind cu privirea cupola graţioasă din care te privesc chipuri la fel de preclasice. De fapt, "conferinţa" anunţată a fost (tot) un spectacol - cum, iarăşi, numai italienii ştiu să facă: extravagant şi de bun-gust. A vorbit Olivier François, PDG-ul firmei, doar că discursul lui a fost întrerupt de cîteva ori de momente multimedia. Oricît de uluitor spectacolul, cîteva date tot am reţinut; astfel, am aflat că - din 1985 - Lancia a vîndut 1,5 milioane de autoturisme; cei mai fideli clienţi sînt (explicabil) chiar italienii, mai precis tinerii, femeile şi oamenii cu bani, dar firma îşi propune, în viitorul apropiat, o mare operaţiune de seducţie internaţională, cu 300.000 de maşini vîndute pînă în 2010; în fine, "VIP Service"-ul va fi inclus în preţul maşinii, ceea ce înseamnă - de exemplu - că, dacă eşti client VIP şi rămîi cu maşina în pană, un sistem GPS de detectare constată automat poziţia maşinii şi vine să o recupereze, în timp ce o altă maşină a firmei vine să recupereze clientul... Cele patru modele Lancia (Ypsilon, Musa, Phedra şi Thesis) au, fireşte, target-uri diferite, dar toate sînt subsumate aceluiaşi criteriu inamovibil: Stil. Or, a vorbi despre Stil în Italia e ca şi cum ai vorbi despre sushi în Japonia: e atît de prezent în peisaj încît nici nu te mai frapează... Un superb exemplu de Stil a fost şi lansarea spotului publicitar pentru Lancia "New Ypsilon", realizat (concepţie şi interpretare!) de celebrul designer Stefano Gabbana. În mijlocul unei încăperi uriaşe, cu candelabre etc., un model Lancia din anii ’30 (spotul este alb-negru). Designerul se îndreaptă spre maşină şi, ca un Hercule veramente "chic", începe să smulgă caroseria, aruncînd aripi, capotă şi toate celelalte... Candelabrele, lovite, cad zgomotos. Sub caroseria veche - noua faţă a Lanciei "Ypsilon"! Legenda spune: "Aici sfîrşesc 100 de ani de istorie. (pauză) Aici încep alţi 100. (iarăşi pauză) Lancia New Ypsilon: For Very Ypsilon People!". Trebuie spus că aceşti 100 de ani erau "designaţi" într-un mod ingenios ("ingegno" e un cuvînt italian, si?) şi destul de şmecher, cele două zerouri de după "1" fiind legate ca în semnul "infinit": citeai "100", dar - subliminal - socoteai "pînă la capătul Timpului"! ("Lancia Sempre/Lancia Forever" era celălalt slogan al firmei.) Cred că în nici o altă ţară hedonismul nu este mai acasă ca în Italia. Aici, într-adevăr, există o "artă de a trăi" care nu înseamnă acumulare nevrotică de bogăţie, ci cheltuire relaxată a averii... Cu excepţia televiziunilor berlusconiene (contraexemplu stupefiant de fast ieftin), nu prea vezi - în Italia - kitsch. Şi nu trebuie să fii neapărat expert în Modă ca să ştii că designerii italieni sînt cei mai buni, că produsele lor sînt excelente şi că eticheta made in Italy desemnează un anumit standard de calitate (mă rog, şi cu excepţia "Alitaliei"!). Italia este o ţară a consumului pentru că, dacă n-ar fi, ar fi păcat - un afront adus naturalei sale frumuseţi şi impresionantului său patrimoniu cultural! În aceste condiţii, tradiţia contestaţiei pare mai curînd o "contraotravă" - un virus autoindus pentru a controla excesele consumismului. Visconti era un aristocrat rafinat şi decadent, a cărui situare - ideologică - la stînga era o formă de dandysm. Nanni Moretti este mai ales anti-berlusconian, probabil dintr-o (aceeaşi) silă de "stilul" populist al fostului premier... Mai autentic a fost Pier Paolo Pasolini, marxist pur şi dur. Pasolini a fost nu numai una din minţile cele mai strălucite ale Italiei postbelice, un mare poet, cineast şi teoretician al cinemaului, ci şi un intelectual angajat. Or - ca şi în cazul, cumva mimetic, al lui Moretti -, Pasolini era în primul rînd intelectual, şi abia apoi "angajat": nu se temea să atace chiar stînga, atunci cînd considera că aceasta se afla în derivă. Critica pasoliniană nu cruţa pe nimeni şi nimic, pentru că luciditatea o făcea incompatibilă cu minciuna de orice culoare. Am văzut, la "Mostra", un documentar inedit: Pasolini prossimo nostro, un film de montaj (de numai 63 de minute) semnat de Giuseppe Bertolucci (fratele lui Bernardo, fost asistent al lui PPP). Pasolini apare puţin, dar vocea lui se aude tot filmul. Sînt comentariile lui legate de (ceea ce avea să devină ultimul său film) Salo - adaptare a romanului lui Sade Cele 120 de zile ale Sodomei - şi, prin "proximitate", de Italia anului 1975, deja căzută pradă consumismului. Multe idei sînt uluitor de actuale şi astăzi, pentru că analiza lui PPP este clară, riguroasă şi tranşantă; unde cred că s-a înşelat Pasolini este în concluziile la care ajunge. Explicîndu-şi filmul (una din cele mai dure experienţe cinematografice dintotdeauna!), el vede în consumism o transformare a omului însuşi în marfă - capitalul care pune stăpînire pe sufletul şi trupul omului. Or, nu poţi (re)vedea acest film fără a fi conştient de două chestiuni, oarecum legate între ele. Mai întîi, de faptul că (onestitatea lui PPP subînţeleasă!) "fascismul" întrevăzut de el în Sade este o proiecţie intelectuală - un joc hermeneutic de tipul: "Dacă ducem ideea sadiană la ultimele consecinţe, rezultatul ar fi asta!". Vrînd să "elibereze" omul din chinga relaţiilor de putere capitaliste (stăpîn/victimă, proprietar/marfă etc.), Pasolini "uită" un mic detaliu: aceste relaţii sînt, de cele mai multe ori, liber-consimţite! Altfel spus, există o satisfacţie a stăpînului, dar ea este completată de o satisfacţie a victimei: lui Sade & Marx ar trebui să li se adauge Freud... Greutatea (imposibilitatea, chiar) de a interveni în raporturile de putere existente vine din dorinţa victimei-marfă de a fi dependentă de stăpîn/proprietar. Fantasmele sînt complementare. În al doilea rînd, nu poţi privi imaginile crude ale lui Salo fără a ghici, în spatele lor, înseşi fantasmele pasoliniene: toate acele trupuri tinere, abuzate şi abandonate, corupte şi torturate, mereu nude, fac parte din imaginarul erotic pasolinian! Privirea lui PPP nu era inocentă! Plăcerea suferinţei (a o primi, a o provoca...) îi era - cumva - familiară... Salo rămîne unul din marile filme ale celei de-a şaptea arte, dar nu este mai puţin adevărat că acest "epilog" al filmografiei pasoliniene - de la "Trilogia vieţii" la "Cartea neagră a sadismului" - dă de gîndit...