Proprietatea intelectuală în Europa Centrală
La Brno, în mijlocul Europei, a avut loc conferinţa despre legislaţia ciberspaţiului, la care am avut, şi eu, un cuvînt de spus. Am văzut acolo că spaţiul fizic, tangibil, este deja bine legiferat. Nimeni nu poate arunca un muc de ţigară decît în gurile de canal, altfel este supus sancţiunilor. Biletele de tramvai, foarte scumpe, sînt sacrosancte. Ele nu pot fi ignorate, nici pierdute, iar orice rămăşiţă a lor, dacă nu merge direct la canal, nu dovedeşte decît lipsa de îndemînare a aruncătorului. A sosit vremea deci să ne ocupăm de spaţiul intangibil, a cărui reglementare încă lipseşte. Timpul cînd ciberspaţiul era considerat ca un domeniu de neatins, de către legislaţia curentă este deja istorie. Ambele spaţii - virtual şi tangibil - trebuie să fie reglementate în aceeaşi modalitate, fără drept de apel: ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră. Una dintre chestiunile primordiale abordate a fost proprietatea intelectuală. Dacă privim chestiunea din punct de vedere istoric şi, mai ales - vorba lui Farfuridi - de drept, proprietatea tangibilă şi cea intelectuală stau în extremităţile scării de valori. Proprietatea funciară a fost, de la început, considerată drept sacră, în timp ce proprietatea intelectuală a fost lesne asimilată unui furt. Ţara Promisă a fost dată evreilor, din voinţa lui Dumnezeu, dar focul a fost furat zeilor de Prometeu, pentru că Zeus n-a avut prudenţa de a-l breveta. De-a lungul timpului, am avut de-a face cu o translaţie continuă de la un capăt la altul al scării, translaţie în care proprietatea tangibilă s-a dovedit, cînd mai fragilă, cînd mai rezistentă decît cea intelectuală. Deposedaţii de proprietăţi imobiliare din vremea comunismului pur şi dur spuneau că doar proprietatea intelectuală rezistă, ea fiind singura care nu se poate expropria. Dar, dacă că nu se poate expropria, ea se poate uşor fura, după cum o demonstrează cele mai noi mijloace ale tehnologiei informaţiei. Împotriva lor se dezlănţuie avalanşa de reglementări, de la Digital Millenium Copyright Act încoace. La începutul modernităţii, dreptul de proprietate proteja pe editori, nu pe autori. Era mai uşor pentru puterea politică să controleze ceea ce se publică, supraveghindu-i pe cei care tipăresc, nu pe cei care scriu. A trebuit să vină vremea reginei Anne, pentru ca un statulul legal să fie acordat autorilor. Acest statut a fost preluat de către Părinţii Fondatori ai Statelor Unite. Deşi iubitori de proprietate în toate aspectele ei, aceştia au ştiut să diferenţieze proprietatea tangibilă de cea intelectuală, acordîndu-le statute diferite, în funcţie de beneficiul pe care societatea avea să-l tragă de pe urma lor. Era util, în acest sens, ca proprietatea tangibilă să fie garantată pe veci, în timp ce proprietatea intelectuală să se bucure doar de un interval relativ scurt de ocrotire, după care ea urma să treacă în domeniul public. A te bucura liber de tot ce s-a gîndit, s-a scris şi s-a reprezentat în imagini şi sunete înaintea ta era cea mai bună cale de a perpetua ciclul invenţiilor şi al descoperirilor. De la un timp însă, relativ recent, posibilitatea aceasta a fost din ce în ce mai mult îngrădită. Dreptul de autor, odinioară recunoscut doar la cerere explicită, a ajuns să acopere automat orice creaţie din domeniul simbolic. Încălcarea cinică a acestui drept, prin traducerile abuzive întreprinse în fostul URSS, trebuia, desigur, stopată. Nu este mai puţin adevărat că multe companii care, ca Walt Disney, au avut de profitat din exploatarea artistică a domeniului public, transpunînd în imagini poveştile lui Grimm, ale lui Swift sau ale lui Andersen, s-au arătat îngrijorate că alţii vor veni şi le vor călca pe urme. De aceea, prin presiuni sistematic exercitate asupra forurilor, au reuşit să împiedice intrarea competiţiei în arenă. Prelungirea progresivă a drepturilor de autor, prin acte legislative, precum acela promovat de senatorul Sonny Bono, ajunge să împiedice orice formă de transpoziţie în limbajul contemporaneităţii a temelor vehiculate de istoria culturii. Greşeala constă în ignorarea faptului că doar o mică parte a contribuţiilor culturale au şi valoare comercială. De dragul celor cca 4% de realizări care au perspectiva unor viitoare încasări, sînt astăzi prohibite uzului public aproximativ 96% de creaţii din ceea ce s-a gîndit, s-a imaginat şi s-a redactat, fără şansa de a fi vreodată remunerat. Mulţi creatori talentaţi, dar fără vreo perspectivă de a fi recompensaţi, ar fi fericiţi să fie plagiaţi, dacă legea le-ar da dreptul. Cyrano de Bergerac a scris piese pline de spirit, dar lipsite de geniu. Dacă Moli
