După prima şedinţă

În Bucureşti şi în ţară, soarta vechii arhitecturi româneşti, atît de vulnerabilă, interesează doar pe cei, puţini şi încă răzleţi, care au înţeles că forma cea mai expresivă a identităţii noastre naţionale este din cărămidă şi piatră, ori, unde s-a mai păstrat, din lemn. În 1990 abia ieşeam din cei 13 ani de eclipsă a Direcţiei Monumentelor Istorice. Ceauşescu o desfiinţase în 1977 pentru a da frîu liber utopiei sale, întrerupînd brutal o continuitate instituţională care-şi avea originea în 1892. "O comisiune pentru păstrarea monumentelor naţionale" - aşa cum ceruse din 1889 arhitectul N. Gabrielescu, prietenul lui Caragiale - "va studia mijloacele pentru a împiedeca sau pentru a preveni degradările monumentelor şi, asigurîndu-se de starea şi trebuinţele lor, să reguleze condiţiile în care să se întrebuinţeze mijloacele acordate de stat". Aceste sarcini au fost îndeplinite "sub autoritatea Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii Publice" în condiţiile legilor din 1913 şi 1919. Cu un buget format din alocaţia acordată de stat şi din subvenţii votate anual de consiliile judeţene, cei nouă membri ai Comisiunii aveau la dispoziţie un personal de zece persoane, distribuite între secretariat, arhivă, serviciul tehnic (trei arhitecţi, un desenator) şi "colecţiuni" (acestea au constituit din 1910 un muzeu care va fi instalat în 1931 în casa Kretzulescu din gura Cişmigiului, astăzi sediul UNESCO). Se publica un Anuar (1914, 1942, 1943) şi Buletinul, care a apărut fără întrerupere pînă în 1945. Numărul monumentelor, după inventarul din 1903, era de 597, la care se adăugau toate bisericile dinainte de 1834 (clasate prin decret regal din 1915) şi "toate crucile cu inscripţiuni şi movilele cele mari din cuprinsul judeţelor". Prestigiul de care se bucura N. Iorga, a cărui energie a însufleţit Comisiunea în anii 1914-1940, i-a asigurat autonomia şi un larg ecou în opinia publică. La un conflict cu autoritatea de stat nu s-a ajuns decît în 1943, cînd Antonescu a ordonat demolarea casei Cantacuzino-Moruzi de pe Calea Victoriei, răstindu-se marţial: "Progresul oraşului nu se poate opri în faţa unei case vechi". Era intenţia de a croi o arteră spre gară, proiect realizat de Ceauşescu. O Direcţie a Monumentelor şi Muzeelor, apoi o Direcţie a Monumentelor Istorice şi de Artă au izbutit să ducă mai departe activităţile de cercetare, protecţie şi restaurare în condiţiile mult mai grele de după 1955 (data unei noi liste a "monumentelor de cultură"). Prin implicarea unor specialişti pregătiţi înainte de război şi entuziasmul devotat cu care o nouă generaţie a servit cauza monumentelor s-au limitat, cît s-a putut, pagubele provocate de "lupta de clasă" contra castelelor şi conacelor, s-a extins investigarea arheologică, s-au întreprins lucrări de restaurare şi, datorită sesiunilor de comunicări organizate de V. Drăguţ, s-a făcut şcoală. Amîndouă aceste moşteniri au fost preluate în 1990, cînd iniţiativa neuitatului Radu Popa a găsit ascultare la un ministru al Culturii care se numea Andrei Pleşu. Comisia, pe care o prezida acum profesorul Grigore Ionescu, beneficia de concursul unor personalităţi de o competenţă recunoscută în domeniu. Rolul secund, dar eficient, îi revenea Direcţiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, care a început să deschidă şantiere. Se lucra cu sîrg la proiectele succesive ale legii Monumentelor, care se lungea din ce în ce, pe măsură ce se introduceau mereu alte precizări. Acest exces, pe care-l vedem mereu de cînd românii şi-au descoperit vocaţia de legiuitori, a întîrziat adoptarea legii, înlocuită abia în 2000 printr-o ordonanţă de urgenţă. Între timp, un act politic a schimbat componenţa Comisiei şi a întărit controlul Ministerului asupra ei. Au trecut anii 1993-1996 şi noile alegeri au determinat încă o reformă a instituţiei. În perioada a cărei răspundere o port, 1997-2000, au crescut fondurile, dar a sporit şi numărul de monumente înscrise anual în programul de restaurare, în medie 300, cu două mari succese: Probota şi "Coloana" lui Brâncuşi de la Tîrgu-Jiu. Tot atunci, s-a reuşit includerea pe Lista Patrimoniului Mondial a unor monumente istorice a căror luare sub protecţia UNESCO înseamnă un cîştig de prestigiu internaţional pentru România. Se publicau şi două reviste; de şase ani au încetat, n-au mai fost bani. La toate acestea m-am gîndit, asistînd acum cîteva zile la prima şedinţă a Comisiei, pe care o vedeam reorganizată sub conducerea noului ei preşedinte, arhitectul Virgil Polizu. Arhitecţi sînt 15 din cei 21 de membri ai săi, cu încă doi istorici ai artei, doi ingineri şi un singur istoric. Pentru rezolvarea unor probleme de specialitate, mai există 4 secţiuni (tehnică, evidenţă, componente artistice, urbanism şi zone protejate), precum şi încă 12 comisii zonale, fiecare avînd de supravegheat cîte 3-4 judeţe. Serviciul Monumente din Direcţia Generală a Patrimoniului (în Ministerul Culturii) are numai şase referenţi pentru toată ţara. Rolul "consultativ" care i se atribuie Comisiei Naţionale, prin regulamentul de curînd adoptat, nu mai lasă decît o posibilitate limitată de acţiune pentru protecţia monumentelor. Legea pe baza căreia funcţionează aceste structuri este cea din 2001, modificată şi completată printr-o lege suplimentară, pe care Parlamentul a votat-o la 23 iunie 2006. Data e de reţinut, fiindcă un articol al legii prevede organizarea, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare, a unei poliţii specializate în prevenirea, descoperirea şi urmărirea faptelor ilegale privind monumentele istorice. O inovaţie mult aşteptată, dar care presupune şi un timp ceva mai lung de pregătire a poliţiştilor pentru noua sarcină ce le revine. Faţă de numărul monumentelor înregistrate în 1955, care era de 4345, lista din 1992 cuprindea 20.833, dintre care doar în Bucureşti 2347. Lista actuală, din 2004, umple trei volume groase din Monitorul Oficial, aproape 26.000 de monumente, deşi are destule lacune. Se va înţelege, sper, pericolul de a ne împotmoli în formalitate şi birocraţie. Dirijarea priorităţilor către monumentele "de interes naţional" are dezavantajul vădit de a le împinge pe celelalte în indiferenţă şi ruină. Ceea ce am putut vedea de curînd pe linia Bucureşti-Olteniţa, la două mănăstiri din vremea lui Matei Basarab, arată cît mai e de făcut. Şi pentru asta n-ar fi de ajuns nici eforturile celor şase (repet) oameni din Serviciul de la Minister, nici chiar un întreg Institut Naţional al Monumentelor, creat acum cîţiva ani.