Casa lui Rapino

În această dimineaţă însorită, una din ultimele ale toamnei, un bărbat în salopetă albastră sapă în grădină. Cît a mai rămas din grădină, care nu mai are castanii şi tufele de liliac de odinioară, în locul cărora au apărut nişte coteţe de tablă, depozite de unelte şi alte acareturi de tot felul. Ele şi chioşcul de peste gard, pe care scrie Asigurări Medicale, aproape ascund casa, aflată la colţul străzii G-ral Christian Tell cu intrarea cu acelaşi nume, care duce la Consulatul Franţei. E o casă mai mult largă decît înaltă: cum spunea o prietenă de-a mea, care a copilărit alături, în casa Aurelian, devenită acum Liceul francez, "parcă era făcută din trei aruncături de mistrie umplută cu frişcă". Partea din mijloc înaintează măiestrit arcuită, fiind un salon care priveşte cu toate ferestrele sale spre stradă. Prin geamuri se vedeau, acum 75 de ani, un şevalet de pictor şi o masă lungă, încărcată de vrafuri de hîrtii, teancuri de cărţi şi de reviste, o scrumieră mare Gallé, pensule, cuţitaşe, tuburi de vopsele, creioane colorate, bucăţele de cărbune. Zidul acestei încăperi semicirculare e împodobit cu mascheroane, colonete, înflorituri de stuc. Intrarea în casă, de pe aleea pe care aşteaptă solicitanţii de vize, se deschide de pe o terasă, pînă la care urci trei trepte, pe lîngă a Dacia obosită. Deasupra uşii se ridică un etaj scund, care nu acoperă toată clădirea. De jur împrejurul acesteia, sub acoperişul parterului, un brîu de colonete, cojit ici şi colo. Undeva se vede un burlan desfăcut, întins de la streaşina joasă peste peretele coşcovit. Cu toate astea, casa rezistă încă, numai că ceea ce a fost asfinţitul arhitecturii Empire în Bucureşti şi-a pierdut strălucirea pe care i-o dădea albul imaculat al tencuielii. Aici a locuit un pictor român, prieten cu Toulouse-Lautrec şi cunoscut de boema artistică din Montparnasse. Din cabaretele de acolo i se trăgea porecla de "Rapino" (în jargonul atelierelor pariziene, "rapin" se spunea meseriaşilor fără talent care se uitau peste umărul maestrului). N-a lăsat mare lucru de pe urma lui: cîte un portret nesemnat, despre care descendenţii modelului, dacă l-au păstrat, nu mai ştiu cine l-a pictat şi, se zice, nudurile licenţioase care decorau separeurile unui restaurant de la Şosea, Fronescu, de care aminteşte Bacalbaşa în Bucureştii de altădată. Venea însă din altă lume, cea a marii boierimi: îl chema Alexandru Ghica. Fraţii lui mai mari au fost mai celebri: Dimitrie, diplomatul, care a ajuns ministru de Externe, şi Vladimir (botezat aşa după bunicul Blaramberg), prelat catolic pe care, din cauza morţii sale în închisoarea de la Piteşti, Vaticanul se pregăteşte să-l beatifice ca martir. Părinţii lor fuseseră beizadea Iancu (generalul Ioan Gr. Ghica, fost agent al României la Petersburg) şi Alexandrina Blaramberg, fiica arheologului venit aici de la Odessa ca polcovnic în armata ţarului. Rapino era deci nepot al lui Grigore-Vodă Ghica, cel din urmă domn al Moldovei înainte de Unire. Cei care-l mai ţineau minte pînă acum treizeci de ani povesteau că purta pince-nez şi o mustăcioară subţire, scurt încîrligată. Pălăria de artist era, fireşte, cît roata carului, cu boruri largi şi fundul turtit, iar cravata de la gît, o lavalieră cam mototolită, şi, pe umeri, un macferlan de postav negru completau ţinuta romantică. Bineînţeles, vorbea franţuzeşte cu cockerul său cafeniu (numit de aceea "Monsieur Moka") şi cînta cît îl ţinea gura "Fr