Cînd o să se oprească?
Într-unul din articolele precedente, pomeneam în treacăt de o casă "închisă şi pustie" din Piaţa Romană, chiar lîngă Academia de Studii Economice. Acolo, la nr. 7, a fost casa profesorului Lalu. Peste cîteva săptămîni n-o să mai fie. În jurul acestei splendide case (1890? 1900?) se foiesc acum muncitorii. Azi, făceau ţăndări cu pickhamerele clădirea care leagă locuinţa principală de construcţia din fundul curţii, condamnată şi ea. Uşa de la intrare era deschisă spre scara care urcă spre un parter înalt. Parter şi etaj - casa pare opera unui arhitect francez, care a împodobit-o cu mascheroane şi amoraşi de ghips deasupra intrării şi în jurul unui fronton somptuos. Peste toată scena plutea un nor alb: praful ridicat din sfărîmarea zidurilor. Ferestrele, încadrate de ornamente ca ramele oglinzilor de odinioară, sînt deschise sau sparte, ori astupate cu placaj. E spintecată şi marchiza, iar tencuiala are nenumărate julituri. A apărut o pancartă care anunţă că autorizaţia de "desfiinţare" a fost eliberată de primăria sectorului 1 în decembrie 2006, pentru corpul 2. Va să zică, clădirea din spate, cu ieşirea pe strada Cihoski, la fel de impunătoare, dar mai sobră ca decor: un perete a căzut şi rana se cască, largă. Beneficiara acestei acţiuni de vandalism se numeşte Curta Ruxanda Ianula. Prin urmare, dna Curta, avînd de demolat o clădire valoroasă într-o zonă protejată (protejată cum se vede!) s-a adresat Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu (încă director: acelaşi Ştefan Damian responsabil pentru multe avize de acest gen) şi a primit de acolo asigurarea că, nefiind monument istoric, casa poate fi sacrificată. De altfel, nu există nici o garanţie că, după prima etapă, nu vine rîndul corpului 1 (eventual, victima unui accident...). Iarăşi se nimicesc amintiri. Socrate Lalu a fost profesor de farmacologie, la Iaşi (1913-1920) şi la Bucureşti (1920-1940), printre cei cărora acest domeniu ştiinţific le datorează mult. Născut la Piatra-Neamţ, îşi făcuse studiile la Paris, unde a şi publicat, în anii 1902-1912, lucrări de fiziologie comparată, medicină experimentală şi toxicologie. Înaintea lui, proprietarul casei, cel puţin din 1911, a fost colegul lui de la Facultate, medicul Ion Nanu-Muscel (1862-1938). O stradă din Bucureşti îi poartă numele. Anul trecut, într-un ziar care, în suplimentul săptămînal, publica "portretele" unor case istorice, am văzut fotografia imobilului din Piaţa Romană, nr. 7, cu o prezentare entuziastă. Acum înţeleg că, de fapt, era reclama pentru vînzare. Una după alta, casele de această vîrstă sînt atacate, ca la un bombardament. Direcţia "de cultură", care, de fiecare dată, îi satisface pe solicitanţi, ar trebui să se cheme Direcţia demolărilor. În afară de biserici, oricum refăcute toate, nu mai există în capitală clădiri mai vechi decît vremea Unirii, ba chiar, ca aspect exterior, epoca Independenţei. Din cauza acestei epidemii mortale pe care a provocat-o specula de terenuri în centrul oraşului, n-o să mai rămînă nici generaţia aceea de case de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Aceste ravagii le face ignoranţa unor oameni cărora nu le-a spus nimeni să preţuiască trecutul şi care, ori urmăresc pur şi simplu cîştigul, ori sînt nerăbdători să imite mode străine. Adică, în loc să aibă mîndria de a se instala în case de nobilă tradiţie, îşi doresc sticlă şi beton, aceşti cititori ai revistelor cu hîrtie lucioasă, din care au învăţat cum să se îmbrace şi să blindeze ferestrele cu termopan.
