<i>To blog or not to blog</i>

Îndemnată să-şi noteze fragmentele de existenţă cotidiană, fără nici o preocupare stilistică, fără efort analitic sau dorinţă de transfigurare, cu automatismul care ar fi, chipurile, garantul autenticităţii, doamna T îşi va fi cumpărat, după gustul ei ales, un caiet elegant, legat în piele, cu pagini veline, cu margini aurite, pe care peniţa să alunece uşor, în ritmul variabil al vocii ei interioare. Contrastul dintre precaritatea trăirilor şi somptuozitatea suportului pe care acestea urmau să fie consemnate nu putea decît să-i inhibe demersul. Corecturile inevitabile maculau suprafaţa de ivoriu a paginii, marginile acesteia puneau frîne fluxului relatării. Hîrtia, contrar opiniei răspîndite, nu suportă orice. În schimb, suportul electronic, desfăşurat în voie, pe ecran, suport care nu păstrează urmele poticnirilor sau ale revenirilor, îndeamnă pe oricine să-şi etaleze, fără rezerve, lungul şi plicticosul drum al devenirii sale. A-ţi construi un site web presupune reflecţie, structurare şi, mai ales, o dureroasă interogare în privinţa propriei identităţi. În schimb, a redacta un jurnal online, un blog, presupune doar succesiunea notaţiilor, a "posting-urilor", fără vreo preocupare de coerenţă. Dacă deschizi un jurnal scris pe un caiet, trebuie să răsfoieşti grăbit trecutul, pentru a ajunge la prezent. Dimpotrivă, pagina jurnalului virtual se derulează precum timpul, împingînd trecutul în jos, iar actualitatea ocupă locul de vedetă. Puţini autori de bloguri îşi pun întrebarea lui Malraux: "cît merită să-mi pese de ceea ce contează doar pentru mine?". Cu naivitate, ei îşi închipuie că bietele lor existenţe, în care achiziţiile, naşterile şi aniversările sînt cele mai de seamă evenimente, iar bolile animalelor de casă - cele mai mari tragedii, devin semnificative doar pentru că sînt relatate. Nu le citeşte nimeni blogul, nu şi-l recitesc nici ei, dar păstrează iluzia că nu şi-au pierdut timpul redactîndu-l. Unii, mai imaginativi, transformă blogul în autoficţiune, iar fantasmele lor, cu aparenţe realiste, ajung să convingă pe cîte un editor care amuşină dîrele unor noi frisoane. Acesta va prelua blogul şi-l va transforma în carte, distrugîndu-i identitatea de document şi oferindu-i, în schimb, demnitatea de operă. Blogul "serios" este un excelent instrument pentru munca în echipă. În loc de întîlnirile în jurul mesei, la care fiecare membru îşi expune rezultatele parţiale, blogul reprezintă un bun itinerar al unei activităţi în curs de derulare, la care ceilalţi participanţi au acces, ei putînd prelua, prin programul RSS sau ATOM, informaţia care li se pare relevantă şi utilă. La rîndul lor, ei pot, ca vizitatori, să-şi insereze propriile comentarii în blogul partenerului, utilizînd instrumente de tip wiki. Sincronizarea virtuală dintre colaboratori este mai eficientă decît punerea lor de acord, prin întîlniri periodice, în spaţiul fizic, tangibil. Cînd, pentru prima dată, angajaţii corporaţiilor au început să redacteze bloguri, management-ul a intrat în alertă. Autorii, nefiind implicaţi în vreun proiect independent, n-ar fi avut dreptul să disemineze informaţii care priveau firma la care lucrau. Curînd însă, cei mai luminaţi au înţeles că activitatea bloggerilor nu făcea decît să crească vizibilitatea companiei. Secretomania legată de bucătăria internă a devenit, brusc, caducă. Blogging-ul nu face decît să iradieze cultura de întreprindere în spaţiul public, iar prezenţa unei corporaţii în spaţiul social şi cultural devine, din ce în ce mai mult, un element constitutiv al brandului său. Blogging-ul face să iradieze cultura de întreprindere în spaţiul public, cu efecte benefice privind imaginea ei. Nu este nici măcar de dorit să-i persuadezi pe angajaţi să prezinte o imagine idealizată a întreprinderii. Atitudinile critice dau credibilitate imaginii, iar analizele vehiculate pe bloguri pot fi uşor valorificate ca tehnici de optimizare. De aceea, Microsoft îşi încurajează angajaţii să redacteze bloguri legate de viaţa internă a organizaţiei, bucurîndu-se de faptul că problemele întreprinderii îi preocupă pe aceştia şi în afara orelor de program. Oamenii politici au găsit în blog o excelentă formă de comunicare cu electoratul. Se ştie că, în ultimele campanii electorale din Statele Unite, candidaţii democraţi Howard Dean şi John Kerry au utilizat cu abilitate ciberspaţiul pentru a-şi transmite mesajele, obţinînd consistente donaţii online. Este adevărat că succesul lor virtual a fost însoţit de un eşec în spaţiul tangibil, în care se votează efectiv, dar trebuie să le acordăm o circumstanţă atenuantă: fanii lor, mesmerizaţi în faţa monitoarelor, nu au găsit de cuviinţă să se desprindă de ele, pentru a merge la urne. Cînd votul electronic va întruni condiţiile contradictorii de securitate şi anonimitate, el va balansa, desigur, în favoarea netizenilor, a cetăţenilor ciberspaţiului. În aşteptarea acestei etape, politicienii francezi se pregătesc cu sîrguinţă. Nicolas Sarkozy, favoritul viitoarelor alegeri prezidenţiale, are un consilier special pentru blogging, pe Thierry Solere. Acesta doreşte să sporească prezenţa şi vizibilitatea UMP în spaţiul virtual, oferind asistenţă tehnică tuturor militanţilor şi simpatizanţilor care doresc să-şi construiască bloguri, pe care partidul le va găzdui gratuit pe serverele sale. Blogurile UMP vor participa la marea dezbatere politică a momentului şi vor fi înscrise în catalogul Les blogs de la France d’apr8Fs, adică "Blogurile Franţei de după"... Chirac, desigur. Blogul lui Sarkozy însuşi (http://sarkozyblog.free.fr/index.php) este proiectat inteligent şi realizat cu grijă, dînd imaginea dinamică a unui politician trendy (pardon, tendance), bine cablat, care pariază pe virtual, sperînd să cîştige puterea reală.