Zborul muzicii
Mă aştepta un interviu pentru Secolul 20, cu omul care aproape că se confunda cu jazzul românesc. Era pe la jumătatea anilor ’90. Îmi concepusem dinainte întrebările, studiasem atent alte interviuri pe care le dăduse şi tot ce mai apăruse în presă. Fiindcă nu prea mă pricepeam la muzică, eram destul de îngrijorat că m-aş putea face de rîs, chiar dacă nu muzica era subiectul principal, ci Bucureştiul, cu atmosfera şi fostele sale localuri fermecătoare.
Am stabilit întîlnirea în faţa primăriei de pe Banu Manta. Am plecat din timp, ca să nu cumva să întîrzii, cum aveam obiceiul. Fatalitatea a făcut însă ca, pe drum, un cauciuc al maşinii să mi se spargă. Disperat, am încercat să schimb singur roata pînă cînd, cu ochii pe ceas, am realizat că-mi va lua prea mult timp. M-am hotărît să iau un taxi, pe care am reuşit să-l prind după alte cîteva minute bune scurse. În cele din urmă, am ajuns la primărie cu o întîrziere de vreun sfert de oră. Johnny Răducanu mă aştepta aşezat pur şi simplu pe bordură. M-am prezentat cerîndu-mi scuze pentru întîrziere. Speram în acelaşi timp să nu-mi întindă mîna, fiindcă ale mele era murdare de la cauciucul pe care voisem să-l schimb şi le ţineam ascunse la spate, ca pe ceva ruşinos. S-a uitat la mine mustrător. Mi-a reproşat că l-am făcut să aştepte, om în vîrstă, fiind el. Grozav de încurcat, m-am apucat să-i explic că mi se întîmplase un mic incident şi m-am hotărît chiar să scot la iveală mîinile cele negre, pentru a da mai mare greutate scuzelor. Mi-a tăiat-o însă scurt, aşa cum meritam: „Nu mă interesează lucrurile astea. Trebuia să fii aici la fix. Să ştii că mi-ai fost recomandat drept un băiat serios, altfel nu stăteam“.
Întîlnirea părea să se transforme într-un adevărat dezastru. Vasăzică, după ce că reuşisem performanţa de a-l enerva pe maestru chiar înainte de a ne cunoaşte, nu mă pricepeam nici să salvez situaţia, apelînd la explicaţii meschine. Aş fi vrut să dispar. Noroc că el s-a îmblînzit brusc. Mi-a spus că vom merge să stăm de vorbă în garsoniera lui şi m-a întrebat ce mai e nou pe la gazetă. Pe drum, ne-au tăiat calea nişte tineri agitaţi care gesticulau pe sub nasul nostru şi înjurau aprins. Johnny Răducanu a dat din cap nemulţumit. „Uită-te la ei – mi-a zis. Nenorocirea e că prea mulţi indivizi din oraşul ăsta, din ţara asta, nu ştiu de ce sînt ei pe lume.“ Într-un fel, interviul începuse. Şi avea să fie unul dintre cele mai interesante de care am avut parte.
Am descoperit că în spatele măştii morocănoase se ascundea un om sensibil şi foarte prietenos. Mi-a vorbit despre localul Mon Jardin de pe vremuri, despre „omenirea de oameni“ care era odată în Bucureşti, în contradicţie cu „mîrlănimea“ care între timp a invadat totul, ajungînd chiar şi în jazz. (De cîte ori avea ocazia, Johnny Răducanu deplîngea în mod public mitocănia, lipsa de civilizaţie şi amestecul dintre vulg şi elite, defecte pe care le considera tot mai răspîndite în ultimele decenii.)
Apoi a ajuns la comparaţii între muzică şi filozofie. Spunea că, deşi îi admiră foarte mult pe cei cîţiva filozofi din România pentru minţile pe care le au, nu ar face schimb cu ei, fiindcă jazzul îi oferă satisfacţii mai mari. „Eu am o filozofie mai la îndemînă, mai concentrată. În muzică, pasta asta de idei atinge nişte piscuri la care ei nu pot ajunge (...).
Eu am de la Dumnezeu asta. Am în minte nişte acorduri, nişte sunete ce depăşesc orice filozofie. Zbor pe undeva pe unde ei n-au şanse.“ Pe la sfîrşitul anilor ’90, cînta săptămînal la un mic club aflat într-o casă din zona Bulevardului Mihalache (pe atunci 1 Mai). În exterior nu exista nici un fel de firmă, iar cei cîţiva iniţiaţi care ştiau locul nu aveau decît să sune la poarta casei şi erau primiţi înăuntru. Acolo se aflau cîteva mese, un bar şi Johnny cu pianul lui, alături de o solistă şi un basist. Cîntau extraordinar, la început doar pentru cîţiva clienţi. Un fel de mic paradis muzical, incredibil pentru acea perioadă destul de mizerabilă. (Cu timpul, tot mai multă lume a aflat de casa în care cînta Johnny Răducanu, locul a devenit absolut neîncăpător şi, în cele din urmă, povestea s-a stricat, ca tot ce-i bun.)
În pauze, Johnny mai povestea cîte ceva, cîte cuiva de pe la mese. Istorii cărora de multe ori le lăsa finalul în suspensie, dar din care deduceai cîte un tîlc ascuns. Lucruri care se ţineau minte. Era uimit că românii tind să redescopere întruna roata şi apa caldă. De pildă, cînd în Parlament se dezbătea cu mare tam-tam o lege pentru protecţia animalelor, el îşi amintea cum în Brăila copilăriei sale, înainte de război, asistase la amendarea de către un jandarm a unei cucoane care ţinea o curcă vie, cu capul în jos. Pe atunci adică, era deja o lege care se şi aplica în mod drastic. După astfel de poveşti, Johnny revenea la pian şi se lăsa dus de valurile jazzului. Ascultîndu-l, îmi aduceam aminte de acel interviu, ale cărui vorbe au avut darul să mă însoţească de-a lungul vremii, ca un refren, şi din care n-am uitat aproape nimic. Îmi spusese, printre altele, că secretul reuşitei în orice profesie stă în plăcerea cu care o faci. Apoi îmi vorbise despre bucuria cu care a descoperit măreţia unei construcţii muzicale precum o fugă de Bach. „Eu sînt o rîmă mică pe lîngă monştri şi totuşi sînt în roiul ăla şi văd ce este acolo (...)
Ajungi acolo şi planezi, nu mai ai nevoie de nimic. Te uiţi de sus în jos la toţi ceilalţi.“ Şi în timp ce spunea asta, privea undeva în zare cu ochii întredeschişi, zîmbind uşor, aşa cum făcea uneori şi în timp ce cînta la pian. Părea că întrevede un adevărat rai. Îşi lua ascultătorii drept părtaşi la această mare fericire.
