Da. A ieșit al cincilea album de studio al sus-numitului. Pentru unii, prilej de mare emoție. Pentru alții, moment ideal de dat ochii peste cap sau de zîmbit ironic. Pentru noi, admiratori ai domnului cu pricina, e sfîrșitul unei lungi etape de așteptare, niște ani bîntuiți de sentimente contradictorii. Mai poate? Nu mai poate? Mai are ce să zică? Schimbă ceva? Mai are sens să vină cu o creație nouă? Decît să facă vreo gafă, nu mai bine stă el cuminte și-și vede de treaba lui, cîntînd doar frumusețile pe care le-a compus pînă acum? Știți cum e. Dacă iubim un artist, în rătăcirile noastre de iubire, îl confiscăm total. E al nostru. E trecut la loc de cinste în cartea funciară a sufletului fiecăruia dintre noi, acolo unde ținem odoarele pe care se sprijină, cumva, felul în care vedem lumea. Iar artistul în cauză trebuie să facă exact ceea ce vrem sau ce simțim noi, în funcție de suișurile și de coborîșurile noastre, în funcție de stările care ne vizitează, de dispozițiile de moment, de felul în care ne trezim în fiecare dimineață. Avem senzația că, dacă tot îl iubim, a-l judeca e îngrozitor de puțin. Revendicăm un soi de drept de proprietate asupra lui. Iar el are, față de noi, doar o lungă listă de obligații.

Acest al cincilea album al lui Roger Waters – Is This The Life We Really Want? –, îi bagă pe unii dintre noi într-o ceață deasă. Alții văd lucrurile cu certitudine, de la bun început, după primele cinci-șase minute de audiție: „Ce-i asta, domnule? Ăsta cîntă exact la fel!“ Sau: „Frate, tot cu de-alea o ține langa, cu nedreptăți, cu războaie, cu ciorba aia de sunete?! Mă rog… E drăguț, da’… Alo, domnu’! E 2017!“ Sau: „Gagiu’ e-nchis în lumea lui, nene. E-ntr-o buclă a timpului. Tataie o arde hotărît tot pe-a lui, nu-l miști neam din ce știe el“. Fanii lui David Gilmour – cei care cred cu tărie că Waters e principalul vinovat, oportunist și cu tupeu maxim, pentru limitarea creativității și personalității favoritului lor – fredonează același refren despre întinderea la nesfîrșit a peltelei. Tot ei sînt cei care spun că acum se vede, din nou, cît de larg e registrul celui pe care îl adoră și cît de restrîns și monoton e cel al „închipuitului“ de Waters. Iar asta e doar o mică parte a ironiilor și mîrîielilor din zona fundamentalistă a iubirii de Pink Floyd sau de una sau alta dintre cele două personalități puternice de la vîrful acestei trupe colosale.

Uneori, atașamentul profund față de un univers muzical și față de o întreagă istorie a unui grup atît de important alunecă în pasiuni aprinse. De la partizanate fotbalistice pînă la competențe muzicale reale, de la emoții înflăcărate pînă la cunoașterea obsesivă a celor mai neînsemnate detalii din viața și opera acestui fenomen cultural, cel mai mic cuvînt rostit din neatenție poate aprinde pulberi afective extrem de inflamabile. E firesc să fie așa. Și se poate în­tîmpla oriunde în lumea asta. Dar aici, la noi, în Est, povestea e un pic mai complicată decît prin alte părți, pentru că ea mobilizează o istorie a unor trăiri, reale sau închipuite, care fac parte dintr-un anumit sertar al identității noastre contemporane. Muzica grupului Pink Floyd sau proiectele individuale ale foștilor membri ai acestuia sînt istorie prețioasă, moștenită și dată mai departe, sînt părți, uneori foarte importante, ale construcției unora dintre noi. Alături de marile cărți, de marile filme sau spectacole de teatru, de marile muzici clasice, creația acestor englezi e parte integrantă din citadela culturală care adăpostește enorma noastră dorință de a face parte din cultura occidentală. Și nu e doar o dorință. E un fel emoțional, afectiv, intelectual, cît se poate de concret, de a participa la mersul lumii din care considerăm și simțim că facem parte.

Sigur că există și posibilitatea de a trece în derizoriu, cît se poate de urgent, toată treaba: „Lasă-mă, dom’le, cu moșu’ ăsta stîngist! Unu’ plin de bani, care plînge soarta lumii, cu lacrimi de crocodil, dar nu-și mai știe greutatea conturilor și numele proprietăților, și nici nu se mai satură de scos bani din buzunarele fraierilor! O mlaștină de nostalgii ridicole ale unora care trăiesc din amintiri“. Iar temele și muzica acestui nou album al lui Roger Waters sînt cît se poate de fragile în fața unui asemenea discurs. Iubirea ultimă, cu speranță sau deznădejde, lipsa de creier a unor lideri, mizeria absolută, refugiații, lăcomia patologică a societății de consum, presa vîndută și oligofrenă, micimea individului în fața imensității lumii, fluxul continuu de imagini în care nu mai e nici o noimă, tot tabloul unei lumi care a luat-o razna de multă vreme, dar crede că e bine-mersi. Totul e așezat pe straturi muzicale minuțios șlefuite, pe tonuri fine, aranjamente desăvîrșite și orchestrații subtile. Ascultat în condiții bune, odată ce ai intrat în lumea acestui album, el te poate duce într-o zonă luminoasă, pe cît de fascinantă și sensibilă, pe atît de vulnerabilă în fața cinismului care pozează etern în siguranță de sine.

Marile momente de virtuozitate ale unor Eric Clapton, Jeff Beck, Steve Lukather (și ale altor mari muzicieni care au colaborat pe albumele anterioare) au dispărut și au lăsat loc unor finețuri în aranjamentele și colajele sonore realizate de Nigel Godrich, eminența cenușie din spatele grupului Radiohead. E un sunet care te vrăjește și te duce în lumea lui Waters, în castelul lui populat cu obsesii și iluzii. Dacă vă e jenă să mai fiți sensibili, vulnerabili, ridicol de nostalgici, nu vă pierdeți vremea ascultînd acest album. Dar, dacă sînteți măcar curioși, dați-i o șansă. Îndrăznesc să vă avertizez că ascultarea onestă a acestui disc implică și o facultate care se află, azi, pe cale de dispariție. Răbdarea. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.