Turnúrile de destin pe care le-au cunoscut, recent, doi colegi de-ai mei filologi – Marmelat Gităblîndă și Persil Jegu – m-au determinat să meditez puțin asupra activității (asta ca să nu-i spun totuși „meserie“) de editorialist. În urmă cu cîteva luni, pe ambii profesori i-a lovit morbul „articleriei“ săptămînale la ziar. Și-au „luat“ carevasăzică rubrici permanente, de „autori“, la un cotidian (încă) satisfăcător prezent în peisajul mass-media românesc. Vizibilitatea lor academică (vizibilitate pe care, iată, nu au simțit-o ca fiind suficientă) le a permis ușor să primească, din partea conducerii jurnalului, respectivele spații tipografice. S-au apucat așadar amîndoi să o facă pe moraliștii publici. Prezentau „cazuri“ din, prezumtiv, realitatea ime­diată a patriei noastre, pe care apoi le disecau preponderent etic. Ca intelectuali și, mai ales, ca universitari, dezvoltaseră pesemne sentimente de responsabilitate față de comunitate, dorindu-și să contribuie la progresul conștiinței colective. Impuls generos, să admitem! Din păcate, deși în direcții diferite (chiar răsturnate în oglindă, aș observa eu), atît Gităblîndă, cît și Jegu au pornit la drum cu niște filozofii ale scrisului complet greșite. (Dacă m-ar fi întrebat pe mine, care încep să am în spate o existență întreagă de „editorialist“, i-aș fi avertizat asupra riscurilor, dar nu au făcut-o. Motivul este unul legat de prestigiul lor personal: am uitat să precizez că și Marmelat, și Persil se identificau drept savanți în domeniul lingvistic, acceptînd cu greu „sfaturi“ de la confrați.)

Care erau însă „filozofiile“ scripturistice în cauză? Simple, afirm din start. În timp ce profesorul Gităblîndă credea în construcția parabolică a unui text (adică transfigura serios evenimentele reale la care se referea, invi­tîndu-l pe cititor să le descifreze pe un palier alegoric), domnul Jegu se dorea un radiograf precis al societății, referindu se direct, nemediat, la oameni și situații concrete (nu schimba nici măcar numele protagoniștilor, devenind un fel de variantă autohtonă a rabinului din Seinfeld, care, vă amintiți probabil, ținea predici televizate, exploatînd contexte precise din existența proprie – fanii celebrului serial nu au uitat, desigur, seninătatea cu care personajul rostea numele bietelor „victime“ aflate, fatal siderate, înaintea televizorului: „Cunosc o tînără – să-i zicem Elaine! – invidioasă pe vechiul ei amic ce tocmai a hotărît să se căsătorească. Lui propun să-i spunem George!“ ș.a.m.d.). Cele două sisteme de analiză nu au rezistat multă vreme. Parabolele lui Gităblîndă au ajuns rapid să fie „interpretate“ abracadabrant de cititori și, cu precădere, de către cititorii din Universitate (care se arată extrem de atenți atunci cînd un coleg de-al lor începe să pozeze în persoană publică, urmărindu l draconic și contabilizîndu-i feroce pînă și cele mai neînsemnate erori). Ele au intrat, după cum se va vedea imediat, pe un nedorit făgaș catastrofal. În contrapartidă, „fotografiile“ fidele ale lui Jegu au dezvăluit chestiuni ascunse, unele de-a dreptul sumbre, generînd tulburări (și scandaluri) sinistre.

Să le vedem pe rînd. Marmelat Gităblîndă avea o fixație cu lupta dintre bine și rău în societatea contemporană. Ca atare, a scris numeroase alegorii axate pe antagonismul dintre „fiara insidioasă“ și „sufletul limpede al dreptului“. Inițial, s-a crezut că omul se bănuia un nou apostol al Apocalipsei. De aceea, unii s-au limitat doar la a-l ridiculiza prin Facultate sau pe stradă. Se povestea că un profesor de la Geografie – mai ateu de felul lui – l-ar fi scuipat în fața Universității și i-ar fi scăpat, ulterior, și două scatoalce după cap, numindu-l „habotnic“. Mai tîrziu însă, lingvistul a intrat în atenția serviciilor secrete, fiind suspectat de transmiterea unor mesaje oculte către puteri străine (nu se știa totuși prea bine cine era „fiara insidioasă“ și cine „sufletul limpede“, pentru a putea fi plasat de una ori de cealaltă parte a baricadei). În fine, după ce a epuizat episoadele sordide legate de studenți, episoade despre care aflase datorită firii sale iscoditoare, Persil Jegu a trecut la „cronica“ evenimentelor din spațiul didactic. A vorbit nestingherit – „cu nume și prenume“, „cu subiect și predicat“, cum se spune acum – despre figuri profesorale de notorietate, inventariindu-le și stigmatizîndu-le diverse „culpe“ morale, știute, ascunse ori doar presupuse. A provocat divorțuri, conflicte, bătăi, demisii și, bineînțeles, corecții fizice aplicate lui însuși. Fizionomia i s-a schimbat, treptat, de la contuzii. Semăna tot mai mult la expresie cu un luptător K-1. Și el a sfîrșit în colimatorul autorităților, fiind acuzat de calomnie în formă gravă și continuată. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt nu disperă. Așteaptă, optimiști, aprobarea noilor Coduri Penale, capodoperele nedisimulate ale „dezincriminării“. Se gîndesc să-și strîngă și tabletele în volume… 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.