Zilele trecute s-a strigat din nou în stradă, ca și în alte rînduri: „PSD – ciuma roșie!“ Argumentația celor care adoptă acest slogan e, pentru ei, cît se poate de clară. Sînt fapte și idei pe care ei le văd legate în mod logic, într-o succesiune istorică de la perioada comunistă și pînă în prezent. Deseori, sloganul e asociat cu pancarte pe care apar înșirate nume de partide care și-au tot schimbat denumirea, ieșind unul dintr altul, ca păpușile Matrioșka: PCR = FSN = ­FDSN = PDSR = PSD. Povestea partidului-stat transformat la revoluție într-unul al administrației, conectat în continuare la structurile și resursele statului de care e dependent și pe care le folosește în folos propriu, avînd și o ideologie etatistă, declarată (formal) ca fiind de stînga, pare pentru unii pe cît de evidentă, pe atît de nefericită pentru istoria țării din ultimele decenii. Cum se explică totuși că acest partid care pentru unii e ciumă, pentru alții continuă să fie mumă?

E o nedumerire care a apărut încă din 1990. Și pe atunci unii se întrebau, uimiți, cum se făcea oare că atîția oameni care au trăit mizerabil în comunism, oprimați și săraci, votau în continuare cu partidul care moștenea mentalitatea și o bună parte dintre politicile, ba chiar și pe activiștii fostului PCR. Adesea, fenomenul era pus pe seama schimbării numelui partidului, lucru care i-ar fi indus pe mulți în eroare. Poate că unii au fost într-adevăr păcăliți. Dar și atunci erau destui care știau exact pe cine votează. Cine nu era conștient (sau măcar nu simțea) că liderul de atunci al FSN, Ion Iliescu, provenea din structurile de vîrf ale fostului PCR? Cu toate astea a fost votat de o majoritate covîrșitoare, dimpreună cu nou apărutul partid pe care-l păstorea. Astăzi, după aproape 28 de ani, observ că mulți își pun aceeași întrebare: cum e posibil ca atîția oameni să continue să voteze un partid cu o mulțime de corupți pe liste și despre care se știe că de fiecare dată cînd e la putere frînează orice progres politic, economic și social? Cu toate că în fruntea lui nu mai e nici măcar un politician de calibrul lui Ion Iliescu, PSD continuă să fie partidul cel mai votat. Care-i secretul? Unii spun că promisiunile și iluziile vîndute în campania electorală ar fi păcălit din nou mulți votanți. Alții cred că manipularea unor televiziuni ar fi avut și ea un rol important. Se adaugă și explicația că electoratul anti-PSD nu s-a mobilizat suficient. Există și o categorie de indivizi care au votat PSD din interes personal (și numărul acestora nu e de subestimat). Toate astea la un loc, însă, nu cred că pot explica dimensiunile electoratului care, în ciuda gravelor bîlbîieli de la guvernare, a frămîntărilor interne și a nemulțumirile sociale iscate de acest partid în ultimul an, continuă să-l simpatizeze (chiar punînd la socoteală pierderea a vreo zece procente, după cum arată unele sondaje).

Știm și scena multiplicată în milioane de cazuri în care oameni raționali, încercînd să le explice cu argumente unor votanți PSD (uneori din aceeași familie) că nu e bine pentru țară și nici pentru ei înșiși să voteze așa, se izbesc de un zid de netrecut. E ca și cum ar încerca să le schimbe religia. Mulți oameni nu privesc politica în mod rațional. Sînt genul care nu și-ar schimba sentimentele nici dacă ar fi siguri că partidul cu care țin, odată venit la putere, le va tăia din salarii sau pensii. Pentru ei, PSD e o investiție sentimentală, emoțională, profundă. E ca atunci cînd ții cu o echipă de fotbal, echipa de care te-ai îndrăgostit de cînd erai copil. Ești fanul ei necondiționat, chiar dacă între timp nu se mai cheamă Steaua, ci FCSB, și chiar dacă nu mai e echipa Armatei, ci a unui patron care nu-ți place. Există studii care arată că oamenii emigrați, dezrădăcinați, deportați și așa mai departe își pot schimba sentimentele față de țara natală, se pot converti la altă cultură și chiar la altă religie, mai degrabă decît să renunțe la echipa de fotbal cu care au ținut de mici. PSD pare să reprezinte pentru unii un fel de obișnuință profundă, reflexă, la vot. Îl consideră ca făcînd parte dintr-un fel de familie extinsă a lor, simt că-i aparțin indiferent de împrejurări. Face parte din viața și din mizeria lor de toate zilele, de care nu se simt în stare să se despartă. Ca o nevastă care, deși bătută de soț, nu divorțează. Oamenii nu vor altceva în schimb, e partidul lor, e opțiunea lor definitivă, e ciorba călduță în care viețuiesc. Cum să-i scoți din ea?

Foto: Andrei Ivan