■ Anul trecut, cînd navigam prin mările Greciei, departe de orice țărm, am văzut o broască țestoasă cam cît un lighean. Înota într-un ritm susținut în direcția Atenei. Trebuie să spun că, de atunci, broasca aia nu-mi mai iese din minte. Unde se ducea ea oare, cu atîta hotărîre? Ce treburi importante o mînau așa de tare înspre un anume loc numai de ea știut, din marea cea largă? Noi, la bord, aveam tot felul de hărți și aparate fără de care nu ne-am prea fi descurcat. Sub simpla ei carapace, ea părea perfect orientată. Sigur, se spune că țestoasele trăiesc foarte mult, că sînt înțelepte. Și la mărimea celei despre care vorbesc, nu ți-o puteai imagina decît foarte bătrînă. Avea experiență de viață. În constanța mișcării ei, părea că pînă la urmă poate birui orice distanță. Ahile n-ar fi avut într-adevăr nici o șansă să se pună cu ea. Cu atît mai mult cu cît era foarte clar că ființa noastră nu voia să bată vreun record, nu era conștientă că e privită, nu înota ca să se afle în treabă și nici de plăcere (așa cum, de exemplu, navigam noi cu yachtul). La ea era vorba de un fel de rutină. Își îndeplinea o datorie naturală. Părea un fel de navetă, în orice caz o treabă pe care o făcea în mod consecvent. Poate că se ducea să-și hrănească puii sau, de ce nu, să aibă grijă de nepoți… Și nu ne-ar fi mirat deloc dacă de înotătoarele ei, aparent neajutorate, am fi văzut atîrnate niște sacoșe cu merinde. Mi-aș fi dorit să pot sta de vorbă cu acea venerabilă țestoasă.

■ Undeva pe coasta Peloponezului, într-un mic colț de rai liniștit și plin de soare, am intrat în vorbă cu o chelneriță din România. Vorbea cu accent ardelenesc. Era din Bistrița, angajată acolo, în sudul Greciei, de mai multe veri, printr-o firmă. Remarca frumusețea locului, dar nu părea că s-ar simți prea în largul ei. Ne-a mărturisit că nu prea înțelege, nici după atîta timp, cum de-a ajuns ea într-un așa capăt de lume. Ne aflam la mai puțin de două sute de kilometri de antica și veșnic agitata Atenă și cam la aceeași distanță, nu foarte mare, de Delfi, adică de faimosul Omphalos, buricul lumii. Și totuși senzația ei (nu mult diferită de a noastră) era că ne aflam la capătul lumii. Am încercat să-i sugerez că, pentru oamenii de acolo, mai degrabă Bistrița ar fi la capătul lumii (și ar fi avut și ceva mai multe argumente pentru asta). Argonauții s‑au dus „la capătul lumii“ în căutarea lînii de aur și nici măcar n-au ajuns pînă la Bistrița.  Înțelegînd ce-i spun, chelnerița s-a zburlit: „Nu, nu, ăsta-i capătul lumii. Eu așa îl văd.“ Privind în jur, m-am întrebat atunci ce anume face ca un loc să pară capătul lumii. Frumusețea lui? De ce nu și urîțenia?  Faptul că nu te simți ca acasă? Distanța față de locurile natale? Ei bine, oricare asemenea răspuns poate fi valabil în anumite circumstanțe. În situația aceea însă, răspunsul părea să fie altul, destul de evident. Senzația de capăt al lumii era dată de liniștea și pacea din jur, de puținătatea oamenilor, a zgomotelor și a agitației produse de aceștia. Așadar, pentru noi, buricul lumii ar fi un loc agitat, în vreme ce la capătul lumii e liniște.

■ În fiecare seară vizitam mica marină privată din apropierea hotelului, curioși să vedem ce ambarcațiuni noi au mai apărut prin ea. Cu trei ani în urmă, într-o seară, văzuserăm acolo, în bucătărioara unui yacht legat la mal, o femeie care gătea cu sînii goi. De data asta era andocat un yacht superb, uriaș, de culoarea bronzului, sclipind în razele lunii. Prin marile uși transparente ale salonului se zărea un televizor imens la care era un meci de fotbal. Puteai să stai pe chei și să urmărești meciul cu toate detaliile. De fapt, am descoperit, surprinși, doi indivizi așezați în întuneric, pe o bordură, care chiar asta făceau. Mîncau ceva dintr-o cutie, cu ochii la acel ecran imens. „Săracii de ei“, am șoptit, „ăștia-s ca Fetița cu chibrituri“. Am trecut mai departe încetișor, să nu-i deranjăm. Cînd ne-am întors tot pe acolo, meciul se terminase și cei doi se ridicaseră și își luau la revedere unul de la celălalt. Cel gras s-a îndreptat spre o cabină de pază, celălalt, foarte slab, s-a urcat pe yacht să stingă televizorul și să se culce. Era chiar proprietarul.

■ Prin restaurantele hotelurilor, vara, la mare, poți observa tipuri de cupluri sau familii. De exemplu: ea blondă rafinată, cu nări în vînt, de căprioară, el negru mlădios; uneori au și un copil într-un cărucior, căruia îi dau pe rînd în gură, în vreme ce trecătorii se zgîiesc curioși să vadă ce culoare are micuțul. Altă variantă: el alb, sigur pe el, trecut bine de vîrsta tinereții, ea negresă, mulatră sau asiatică tînără; fără copii.  Sau: ea blondă subțire, cu pomeți proeminenți, tocuri înalte și mult sclipici, el corpolent spre gras, cu ceafă lată, mers apăsat și lanț sau brățară de aur; vorbesc rusește. Sau: ea plinuță, nu prea îngrijită, cu părul strîns la spate, fără chef, preocupată să-și hrănească copilul (sau copiii), el mîncăcios, satisfăcut, detașat, cu ochii alergînd în jur. Altă variantă: el tînăr, adolescentin, cu aer ușor pierdut, ea mai uzată, trecută bine de patruzeci; crezi că îi e mamă, dar nu… Sau: el occidental, subțire, păr alb, ochelari fini, pantaloni deschiși, mers cam nesigur, ea occidentală, păr blonziu puțin cîrlionțat, ochelari cu ramă subțire, ușor adusă de spate, cu jachetă subțire pe umeri. Să nu uit genul: el hip-hop, tatuat pe brațe, ea mică, rotundă și zvăpăiată.

Foto: dravenstales.ch