Nu mai ştiu cum îl cheamă. Ne-am întîlnit prima oară într-o tabără la Costineşti, acum 32 de ani. Eu eram frînt de îndrăgostit şi eram într-o altă lume. El era ciudăţel. Deştept foc, dar incapabil să se adapteze la cei din jurul lui.

Stătea la coada la cantină şi toată lumea trecea prin faţa lui. Nu protesta deloc, dar părea şocat de faptul că ceilalţi nu respectau ordinea.   

Eram atît de fericit încît l-am adoptat. Mergeam împreună la plajă, la masă şi, seara, pe unde mergeam noi. Ne spunea lucruri pe care nu le ştiam şi contrastul dintre inteligenţa lui şi incapacitatea de a vorbi cu fete de vîrsta noastră era, cumva, interesantă. 

Stătea la film pînă se sfîrşeau genericele. De fiecare dată rămîneam ultimii în amfiteatru sau pe gardurile amfiteatrului de la Costineşti, pentru a-l duce înapoi. Era şi aiurit. Dacă era ceva care să l intereseze cam uita de timp. L-am lăsat odată undeva aproape de epavă, să studieze bărcile pescarilor. Am crezut că o să vină singur înapoi la masă. Era tot acolo, complet absorbit de ceea ce făceau pescarii. 

Venea dintr-o familie bună. Avea haine şi încălţăminte de calitate mai bună decît ce aveam noi. Venise cu aproape triplul banilor noştri. Era împrăştiat rău şi trebuia să cam avem grijă de el. 

Eu şi zîna zînelor eram super-bine. Purtam tricoul ei cu AC/DC primit din State şi asta mă făcea să mă simt nu numai fericit, dar şi un pic şmecher. L-a distrus mama imediat ce m-am întors de la mare, cu un fier de călcat încins, că doar nu avea de unde să ştie femeia cum funcţiona un imprimeu. 

Jucam mult baschet amîndoi, iar el citea concentrat, adesea fără să-şi dea seama dacă era cu capul în soare sau nu. 

După Revoluţie l-am mai văzut de cîteva ori prin oraş, ca tînăr adult. Odată era cocoţat şi lipit de geamul de la cinematograful Patria. De cîteva ori l-am lăsat singur în sala de cinema privind fascinat numele tuturor celor care au participat la producţia filmului.

Tot timpul era singur. Şi părea un pic în afara lumii. Ultima oară cînd l-am văzut l-am invitat la o cofetărie în centru. Mi-a povestit că era îndrăgostit. Bineînţeles, fata habar nu avea de asta. 

Terminase Facultatea de Fizică şi îşi dorea să facă cercetare. Cînd am plecat, era tîrziu şi în centru nu mai era ţipenie de om. Am aşteptat, totuşi, cu el, să se facă semaforul verde. Era un cer foarte senin şi a început să caute stelele pe care le ştia. Am stat cîteva minute bune, timp în care semaforul s-a schimbat de multe ori. Cînd ne-am despărţit, mi-am dat seama cu stupoare că, în fapt, el era cel mai fericit om pe care îl ştiam. 

La puţin timp după asta, am plecat din Craiova.  

Ieri am văzut un domn elegant, cu nasul lipit de o vitrină. A stat aşa cîteva minute bune şi eu m-am uitat fascinat la el de pe partea cealaltă a drumului. Am vrut să cred că era el, dar creierul meu nu a reuşit să îşi amintească numele. Mi a fost ruşine să mă duc şi să-l întreb, aşa, din senin, cine e. 

O doamnă, şi ea foarte elegant îmbrăcată, a ieşit din magazinul de alături. L-a luat în braţe şi l-a dezlipit de vitrină. 

Iar mie mi s-a făcut brusc dor de mare. Dor să stau cu nasul în nisip şi să fiu măcar pentru cîteva zile în afara lumii. Dor să reînvăţ stelele pe care le ştiam. Să nu mai ştiu ce gafe mai face Vevehehe şi nici ce mîrlănii mai debitează minunatele noastre elite politice. Să nu îmi mai aud telefonul chiţăind şi să stau să văd pe ce peliculă a fost filmat filmul. Să uit de problemele din ghetou şi de tensiunea permanentă din jur. Să fiu pentru cîteva zile ca el.

Habar nu am dacă la mare se poate să mai găseşti un loc în care să fii un pic în afara lumii, dar tare, tare am chef să îl găsesc.

Foto: Cosmin Bumbuţ