Imediat după apariția, la această rubrică, a textului meu intitulat „Menajeria de plastilină“, am fost sunat de un coleg de la Facultatea de Matematică, Merdeneu Tripoli, pe care-l știu încă din studenția (noastră) ceaușistă, adică de pe vremea cînd jucam baschet împreună. „Codrine“, m-a abordat el abrupt, „nu sînt de acord cu imaginea copilului contemporan creionată de articolul tău, articol bazat sau nu – în fine, e treaba ta! – pe fapte reale, așa cum pretinzi de obicei. Nu cred deloc în existența făpturii sugerate de tine acolo prin intermediul micuțului Maurice Jean-Pierre Turbișor. O făptură raw-vegană, apărătoare a animalelor, a persoanelor non-umane, obsedată carevasăzică de drepturile necuvîntătoarelor etc. etc., bla-bla-bla. Resping ideea în mod fundamental, bazîndu-mă, evident, pe experiența proprie. Am, la rîndu-mi, din a doua căsătorie, un băiat la grădiniță, Claude-Emmanuel, iar viziunea lui și a tovarășilor săi asupra lumii diferă semnificativ de cea aparent închegată în grupa erouașului de plastilină. Mai precis, copiii postmoderni cunoscuți de mine nemijlocit se dovedesc niște carnasieri incorigibili, devoratori de burgers și nuggets (vestiții nagîți, dacă îți amintești maniera de traducere, la noi, a termenului, pe la începutul anilor ’90, atunci cînd năstrușnicele șnițeluțe au pătruns în magazinele alimentare autohtone!). Puștanii actuali sînt feroce, sangvinari și pantagruelici. Mai mult, au vocație de teoreticieni ai unei new age nutriționale apocaliptice…“

„Teoreticieni?“, l-am oprit. „Ce vrei să spui? Sînt preșcolari. Ce teoretizează?“ „Vai, vai, omule“, a ripostat Tripoli, „te găsești în urmă cu evaluarea noilor generații de – iertată fie-mi incorectitudinea politică! – umanoizi! Preșcolari-preșcolari, nu-i vorbă, însă precoce, articulați în convingeri personale și la fel de vehemenți precum Jean Pierre-ul tău, numai că în sens invers! Bunăoară, cel mai bun prieten al lui Claude, un flăcăuț de cinci ani și jumătate, dar care arată de zece, Tottenham (nu-mi dau seama dacă este o poreclă ori numele lui real; eu așa l-am preluat în memorie, cu apelativul Tottenham, pronunțat, bineînțeles, greșit, Totănhem, nu Totnăm, cum ar fi potrivit conform standardelor englezei britanice!), și-a apostrofat recent părinții care încercau să-l convingă să accepte, la masă, și cîteva garnituri vegetale lîngă proteinele excesive de origine animală. E stupid ce-mi cereți, a replicat, sigur pe el, copilul. Legumele reprezintă chestii lipsite de gust, complet inutile. Să luăm iepurele! Acest rozător retardat se hrănește vegetarian și aleargă, practic, încontinuu. Logic, ar trebui să fie cea mai sănătoasă și longevivă creatură de pe pămînt. Nonsens! Are o speranță de viață absolut ridicolă. Se stinge mai rapid decît lumînarea adusă de Buni de la biserică în noaptea de Înviere. Un nefericit lipsit de perspectivă, un ratat mizerabil, un fariseu impardonabil… Bine, au țipat părinții înfricoșați de discursul extraterestru al fiului lor, și care animal ți se pare ție adecvat, alimentar vorbind?“

Garfield“, a declamat, solemn și fără pic de ezitare, băiatul. „Motanul Garfield, mîncăul leneș și răutăcios, rămîne modelul meu în viață. Ca și el, vreau să mă îndop in aeternum. (In aeternum? Dumnezeule mare, la cinci ani așa un vocabular?! Ce ți-e și cu postmodernitatea asta, am gîndit.) Să am burta mare și mustățile uleioase, dar, mai ales, să fiu cinic. Cinic, sarcastic, sfidător, asemenea acelei obrăznicături de mîță. De mîță împuțită. Da, da, ăsta va fi scopul meu în viață: să devin un împuțit, o obrăznicătură!“ După o pauză, colegul a continuat: „Pesemne că nu mai trebuie să precizez, Codrine: Tottenham nu constituie o excepție! Oh, nicidecum! Un alt coleg de-al lor fuge prin casă cu McPuișorul în gură, simulînd vînătoarea de felină mare din spațiile aride ale savanei. Ține sandvișul între dinți ca un leopard care tocmai a vînat un pui de antilopă. Tot un băiețaș din grupa lor halește Mc-urile hulpav, lăsînd sosurile roșii, demonstrativ, să i se scurgă pe la colțurile gurii, asemenea sîngelui de pradă doborîtă…“ „OK“, l-am întrerupt iarăși speriat, „dar Claude al tău ce zice?“ „Ce să zică? Ne ține – mie și soției – discursuri savante despre beneficiul E-urilor în alimentație. Ne-a explicat că prigoana împotriva aditivilor alimentari ilustrează un gest iresponsabil. Reprezintă invenția unor minți plate, limitate, confuze, care nu pricep progresul și rigorile sale. Păi, a strigat el tare la noi într-o seară, cum ar mai supraviețui miliardele de troglodiți ai Terrei fără mîncare conservată?“

Merdeneu s-a oprit aici, creînd suspans. Apoi a redat, gnomic, răspunsul morbid al fiului său: „Ar ajunge canibali sumbri! Ceea ce, a precizat Claude ulterior, profund meditativ, poate nici n-ar fi o variantă rea! Prin urmare, prietene filolog, mai lasă-ne, te rugăm, cu menajeriile tale de plastilină! Avem, după cum observi, probleme mai grave la orizont!“ 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.