„...Seara era calmă şi, ca o fiară rănită care se vîră în desiş, mă afundam în bezna aceasta caldă. Paşii mă purtau spre mare... Fără să-mi fi dat măcar seama de drumul parcurs, ajunsesem pe singura fîşie de nisip care bara laguna şi mergea de-a lungul mării... În spatele meu, Amiralitatea ţîşnea albă din ceaţă, deasupra lagunei. M-am întins cu faţa spre larg, într-o cută de nisip... Şi atunci am zărit lunecînd în faţa mea, la mică distanţă pe mare, prin băltoacele lunii, umbra abia desluşită a unui mic bastiment. El pluti cîtva timp pe lîngă coastă, apoi, cotind în faţa locului de trecere al portului şi depăşind limita de patrulare, se îndreptă spre larg şi se pierdu curînd în zare...“

Recitesc, mai mult din întîmplare – sau poate împins de la spate de cine ştie ce dorinţă secretă –, Ţărmul Syrtelor. Nu mai ţin minte nimic, bineînţeles, dar recunosc fiecare descriere şi retrăiesc fiecare impresie. A fost una dintre cărţile mele preferate, mai mult, unul dintre acele trei lucruri indispensabile pe care le-ai lua cu tine pe o insulă – celelalte două fiind Deşertul tătarilor şi Jocul cu mărgelele de sticlă. Magia aparte a acestor trei poveşti era dată, cred, şi de faptul că erau un fel de texte iniţiatice ale unui mic grup de prieteni cu care împărtăşeam limbajul lor secret. Amiralitatea din lagunele părăsite ale Syrtelor, fortăreaţa Bastiani confruntîndu-se cu deşertul mut sau tainica Castalie a lui Josef Knecht erau pentru noi un fel de pod al bunicii şi au continuat să fie astfel pînă tîrziu în perioada aceea pe care părinţii ne somează să o numim maturitate. Ne fascinau mai ales orizonturile de aşteptare, plictis şi mister pe care Gracq, Buzzati şi Hesse le desfăşurau pentru noi şi pe care le umpleam, pe rînd, cu visele noastre secrete. Şi toţi eram, pe ascuns, magister ludi! 

Nu m-am gîndit însă niciodată, atunci, că, într-un fel, toate aceste u-topii configurau, numeau şi dădeau sens spaţiului nostru cotidian pe care îl populam cu dezinvoltură. Ele deschideau orizonturile noastre roşii spre aşteptarea eternă de dincolo de deşertul lui Giovanni Drogo sau de marea lui Aldo, o aşteptare la fel de eternă ca şi percepţia lumii în care ne fusese dat să trăim. Paradoxal, ceea ce pentru scriitorii noştri îndrăgiţi se prezenta ca absurdul calm al existenţei devenea pentru noi sensul ascuns al unei vieţi absurde. 

Aşteptarea, imanentă şi iminentă în viaţa noastră de atunci, căpăta transcendenţă şi, astfel, rost, ferindu-ne de plictis sau disperare. Viaţa însăşi devenea aşteptare, dar una cu sens, nobilă, cu tîlc, rezervată cunoscătorilor. Căci eram, evident, des connaisseurs, făceam parte din neamul ales al intelectualilor! Iar în acest timp al aşteptării existenţiale, timpul nu mai avea constrîngeri şi totul devenea act gratuit. Gratuitul, ce alinare poate fi mai nobilă – şi mai arogantă – decît slujirea gratuitului! 

Îmi aduc aminte acum că am scris în acei ani cît n-am mai scris şi nu voi mai scrie vreodată, fără nici cea mai mică urmă de intenţie de publicare (ar fi fost, de fapt, utopic...); ceea ce nu puteam face într-o lună de teren lăsam cu dezinvoltură pe anul viitor sau pentru ceilalţi ani; am umplut, de asemenea, sute de caiete şi coli cu mai multe planuri şi proiecte decît un antreprenor febril din zilele noastre. Totul era inutil, dar sublim!... 

„Iată ce vreau să-ţi spun, Aldo: toate lucrurile sînt ucise de două ori: o dată în funcţie şi o dată în semn, o dată în utilitatea lor şi o dată în ceea ce ele continuă să dorească prin noi.“ 

Către sfîrşitul acelor vremuri, lucrurile şi lucrările acestea cu care ne îndeletnicisem agonizau pentru a doua oară. Dar nu ne pricepeam la altceva, aşa că am continuat să luptăm pînă în ultima clipă pe ţărmul părăsit şi tainic al Syrtelor. Unii au numit asta rezistenţă prin cultură. Alţii sînt de părere că toate acestea sînt apanajul mirabilei copilării. Eram însă adulţi de mult timp, aşa că termenul mai potrivit ar fi, probabil, infantilism...