Strigări urbane
Unele dintre cele mai pitoreşti informaţii din Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“ din 1931 (în care secţiunea lingvistică îi aparţinea lui I.-A. Candrea, iar cea enciclopedică lui Gh. Adamescu) sînt cuprinse în două planşe (pp. 1436-1437) cu desene reprezentînd „Vînzători şi meşteşugari ambulanţi (tipuri bucureştene)“, însoţite de transcrierea unor strigături specifice. Textul şi imaginile (ca şi documentarele fără sonor sau fotografiile vremii) fac să retrăiască secvenţe dintr-un oraş patriarhal de acum aproape un secol. Textele au un grad ridicat de autenticitate, dar e aproape imposibil să le imaginăm intonaţia sau melodia exactă. Fenomenul etnografic prezintă şi un interes lingvistic – prin formulele fixe, intens repetate, care se pot fixa în memoria şi conştiinţa ascultătorilor. Paginile de dicţionar nu erau o noutate absolută: apăruse deja, în 1884, o broşură – E. Baican, Strigările precupeţilor din Bucureşti şi Iaşi – cu peste 100 de mostre. Se pare că exista şi un model străin: „strigătele străzii“ fuseseră înregistrate, în spaţiul francez, în Revue des traditions populaires. În 1960, într-un moment cînd temele etnografice publicabile erau limitate drastic, dar nu se pierduse buna tradiţie a cercetărilor temeinice, specialista în etnomuzicologie Gisela Suliţeanu publica, în Revista de folclor, nr. 1-2, un studiu despre strigările practicate de ambulanţi, focalizat mai ales asupra liniei melodice a acestora. Inevitabile concesii făcute epocii sînt mărunte şi apar doar în titlu, prin plasarea pe primul loc a muncitorilor („Din strigătele muncitorilor, meşteşugarilor, vînzătorilor, distribuitorilor ambulanţi“) şi în primele paragrafe, convenţionale, despre „exploatarea nemiloasă“, „rămăşiţă a trecutului“, ocupaţii „necorespunzătoare omului nou“. În rest, articolul cuprinde un material extrem de bogat şi interesant, adunat din surse livreşti, dar şi din înregistrări (făcute cu microfonul de la fereastra casei), înţesat de explicaţii şi date despre circulaţia formulelor şi extrem de preţios prin analiza liniilor lor melodice.
Strigăturile cuprind cuvinte puţine şi sînt în esenţă informative, cu cîte o caracterizare avantajoasă, printr-un epitet plasat adesea, expresiv, în antepunere – „Calde gogoşi!“, „Calde castane“ (dar „Cornuri calde!“), „De-ale noi nuci“ etc. Lungirea cîte unei silabe e aproape obligatorie – „Rahat cu apă reeece!“, „Iaurt căimăcelu! Iaurgiuuu!“, „Braga reeece!“ „Gaz! gaz! gazuuu“, „Rece limonada! Şampaniaaa!“. Unele formule sînt sacadate şi eliptice – „Lacatu! lacatu! looo! de broasca! de uşa! meşteru!“ –, cuprind derivate şi abrevieri – „Fierbinte porumbielu! Fierbintee!“, „Hai cu caşu! Caş! Căşulean!“, „Crizantaaa!“ –, deformări, pronunţări regionale şi populare – „Spiciala!“; „Fiare veichi cumparăm!“. Unele au astăzi nevoie de explicaţii: „Spiciala!“ indica ediţia specială a ziarelor; „Chiop! chiop! chiorbuuun!“ era strigătul negustorului de cărbuni. Trăsăturile cele mai surprinzătoare ale genului sînt o linie melodică proprie şi o reducere a formei cuvintelor, ceea ce le face uneori de neînţeles, producînd o îndepărtare de vorbirea cotidiană. Strigătul negustorilor de peşte – „Ştiucă racalin!“ – a fost explicat ca provenind din secvenţa „ştiucă, caras, lin“. Strigătul sacagiilor, înregistrat de Baican în forma „O-o!“ („Oooo!“ în Dicţionarul „Cartea românească“) a fost discutat de Hasdeu, în Etymologicum Magnum Romaniae, în articolul „apă“, ca apărut „printr-o contracţiune foarte curioasă“; ulterior, G. Suliţeanu l-a explicat, pe baza unor informaţii din anchetele etnografice, ca provenind de la formula comercială „o para – o doniţă“.
În anii ’60, erau încă în uz strigăte ca „Geamuri! Geam!“, „Coada la topor!“, „Mielu gras“ „Cazane, ligheane!“, „Spoi! Spoi! Spoi tingiri“, „Pămînt de flori!“, „Haine vechi“, „Sticle goale cumpăr!“ (abreviat: „Sticli ’par“) etc. Situaţia actuală nu mai e atît de interesantă, dar puţinele strigăte păstrate (cele orientate mai mult spre colectare decît spre vînzare) merită atenţie, cu atît mai mult cu cît – aşa cum o atestă diverse comentarii şi mărturii – şi-au conservat peste decenii aproape neschimbate forma şi linia melodică. În prezent, Internetul oferă spaţiu de depozitare şi de circulaţie atît unor filmuleţe de amator care surprind strigătele în cauză, cît şi unor prelucrări muzicale interesante. Dintre formulele tradiţionale, „Mielu gras!“ şi „Pămînt de flori!“ sînt încă păstrate în memoria colectivă ca expresii figurate: prima – caracterizare glumeaţă şi de alint pentru copii sau animale ţinute în braţe sau în cîrcă – „mai ales poza unde e în braţe (mielu gras) îmi place“ (vinatoare.ro); „a luat-o în cîrcă, a alergat cu ea prin odăi strigînd: Mielu’ gras, mielu’ gras“ (sidonia.ro); cea de-a doua, ca metaforă intensificatoare a lipsei de reacţie sau de pricepere: „un tip care e pămînt de flori la cifre“ (radufconstantinescu.ro) „e pămînt de flori! decît să cînte mai bine cerşeşte“ (cancan.ro). Formula „spoi tingiri“ are utilizări ironice, mai ales ca denumire depreciativă etnică şi profesională, iar „Sticle goale cumpăr“ şi mai ales „Fiare vechi luăm, fiare vechi cumpăr“ sînt încă în uz, readucînd pe străzile oraşului ceva din fundalul sonor al trecutului.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).