Plouă tare şi sînt furios pe mine, pentru că am plecat. Sînt furios pe inabilitatea mea de a mă adapta. Anja este cea care s-a purtat cel mai bine cu mine în ţara asta în care mă simt pierdut. E ceva în mine care distruge rapid nu numai orice zonă de confort, ci orice posibilă zonă de confort. Ajung acasă plin de draci. Alin e high şi ascultă muzică la maximum. Decid că nu pot să stau acasă şi mă duc să mă plimb. E deja seară şi sînt la intersecţia Devon cu Broadway. Şi brusc e în faţa mea. Sîntem amîndoi fleaşcă –­ cu părul ei care e super-creţ, arată ca un pudel plouat. Rîd.

– Mă urmăreşti, nu-i aşa?

– Sigur, avocata americancă urmăreşte un ţigan est-european pentru a-l sacrifica într-un ritual satanic!

– Te-aş lua la mine acasă, că eşti fleaşcă. Numai că la cît de high e Alin, nu cred că ai vrea. Doar dacă nu cumva ai o obsesie pentru iarbă şi muzica românească deosebit de proastă la volum maximum.

Zîmbeşte încurcată şi mă refuză. Mergem spre casa ei şi mă trezesc vorbind despre toate şi nimic. Îmi iau inima în dinţi şi o întreb dacă vrea să îmi dea numărul ei de telefon sau e-mail-ul înainte de a ne despărţi. Îmi dă o carte de vizită.

– Sînt cărţile de vizită alea speciale pentru ciudaţi care te urmăresc?

Nu pare deloc amuzată. Dorm prost de tot în noaptea aia. A doua zi e sîmbătă şi e foarte cald. Decid să îi scriu un e-mail în care îmi cer scuze pentru cît de idiot am fost. Îi dau şi numărul meu de telefon. Săptămîna trece greu, iar următoarea şi mai grea. Îi scriu de două ori fără să primesc răspuns. E plecată în week-end la părinţii ei în Wisconsin. Mai vorbim tot de două ori la telefon şi atît. E foarte cald în Chicago şi noaptea e aproape imposibil să dormi. Au trecut două săptămîni şi vineri noaptea mă sună. Mă întreabă dacă am chef să fac baie în lac. Vine şi mă ia de acasă, are un Mustang decapotabil şi ascultăm tare „Superman e mort“ pe drumul spre lac. Amintirea e cumva fluidă. Ţin minte bine luminile de pe autostradă, felul în care se uita la mine şi cum m a luat de mînă.

– Voi, femeile, aveţi tot timpul un super-avantaj.

– Ce avantaj avem?

– Ştiţi cînd o să se lase cu sex. La noi e întotdeauna complicat. Habar nu avem să ne împachetăm periuţa, să ne luăm chestiile de bărbierit, valiza cu schimburi, pijamaua aia nouă pe care o păstrăm pentru zilele norocoase.

Rîde.

– Ţi-ai luat periuţa?

Primul sărut e bun, bun şi cumva ştiu că o să ne potrivim tare bine. Înoată fantastic, pentru prima dată simt că sînt clar inferior cuiva la înot. Am revenit pe mal, amîndoi super-obosiţi. Am stat unul lîngă celălalt gîfîind. Şi cumva am ştiut că nu o să uit nicicînd orele alea. Aşa îşi aminteşte Anja ceea ce a urmat:

– A fost straniu să te văd atunci cînd îmi doream să te văd. Te îndrăgosteşti uşor?

– Nu vorbesc despre asta. Habar nu am ce înseamnă, în fapt. Oamenii vorbesc despre dragoste ca o justificare pentru a se distruge în numele ei sau al lui Dumnezeu. Nu am priceput nicicînd de ce separăm dragostea de Dumnezeu. E o chestie în interior care ne împinge să adoptăm modele, să avem fantezii despre iubire, pace, securitate, bogăţie absolute, care ne fac să uităm că ne tîrîm în fiecare zi prin ură, neîncredere, certuri mici şi inutile, mizeria noastră interioară şi mizeria celorlalţi. Voi sînteţi tot timpul despre „nu am nimic să dau, trebuie să am şi să dovedesc că nu sînt un eşec“. O societate care are ca motto „Banii fac lumea să se învîrtă“ nu poate să aibă suflet, poate doar să viseze că are.

– Eşti cam pe cîmpii, dar eşti tare drăguţ cînd o faci, mai ales că ce zici este ciudat şi pasional, şi în plus construcţia gramaticală este din cînd în cînd tare aiurea. Dar cine eşti tu să ne judeci?

– Să judec ce? Ipocrizia preoţilor şi a pastorilor sau a politicienilor care spun că societatea voastră stă pe cuvîntul lui Dumnezeu? Are Pavel dreptate spunînd că a fost inspirat de Iisus sau Nietzsche crezînd că Pavel a fost cel mai mare impostor? Sînt, la urma urmelor, un străin, voi îmi spuneţi că sînt „a legal alien, whatever the fuck that means“ şi mă simt în fapt alienat şi cred că vreţi să ne simţim alienaţi. Îmi spuneţi că vă fur slujbele, chiar şi atunci cînd fac lucruri pe care voi nu le faceţi. Am curăţat țevi de azbest pentru 10 dolari pe oră, am spălat vase pentru 3 dolari pe oră plus mîncare, am demolat case pentru 5 dolari pe oră. Fără asigurare, fără protecţie, fără nici un drept. Cine dintre voi ar face asta? În plus, voi trebuie tot timpul să pretindeţi că sînteţi bine, de parcă ar fi neconstituţional să fii nefericit.

– Ce-ar fi să şi taci un pic? Nu e nevoie să mă mai impresionezi. Sînt cu tine în mijlocul nopţii, în chiloţi şi sutien, aşa că nu ai de ce să te mai chinui. Pot să îţi împrumut periuţa mea de dinţi dacă asta te linişteşte.

Cam aşa e Anja.

E un sărut super-bun. Pasional. Noaptea aia îmi rămîne bine înfiptă în creier. O trezesc de dimineaţă şi o rog să mă ciupească. O face serios şi apoi rîde cu gura pînă la urechi. Gătesc eu. Prost, bineînţeles, dar Anjei nu pare să îi pese. Am cel mai bun week-end de adult de pînă atunci. Închiriem două filme ruseşti şi ne învăţăm unul pe celălalt. De atunci scrisorile ei încep de fiecare dată cu Ţiganul meu filozof cu piele de amant, iar ale mele cu Zeiţa pistruilor.