A început să plouă. E vară şi în Chicago e cald rău şi foarte umed. Sînt pe malul lacului şi mă uit cu invidie la bogătaşii care se plimbă cu bărcile. Stau pe iarbă şi nu am chef să plec, nu e nimic la care să mă întorc: stau într un apartament urît pe care îl împart cu alţi trei români cu care nu am nimic altceva în comun.

La vreo 2 metri de mine este o pistă de biciclete şi role care e deja umedă. Mă trezesc cu o roşcată lîngă mine, a alunecat în curbă. O ajut să se ridice. E pistruiată rău, creaţă şi cu ochi verzi. Îşi cere scuze. Îi zic că nu am mai fost atît de aproape de o îmbrăţişare cu o femeie frumoasă de vreo două luni, aşa că eu ar trebui de fapt să îi mulţumesc.

Rîde un pic nervos, se ridică şi pleacă grăbită. Mă gîndesc că probabil şi eu aş fi făcut la fel în locul ei. Mă simt cam prost. Mai stau vreo 10 minute, pînă cînd sînt ud fleaşcă. Cînd plec, văd un Walkman Sony galben – un model de ultimă generaţie cu un super radio – pe care l-a scăpat din mînă atunci cînd a căzut. Faptul că nici măcar nu s-a întors să îl ia mă cam şochează. Acasă ascult caseta şi sînt iarăşi surprins. Prima melodie este Pergolesi, „Stabat Mater Dolorosa“. O parte din casetă este muzică simfonică religioasă, cealaltă este Jewel – o cîntăreaţă de folk american cu o voce cam tristă.

Mă duc aproape în fiecare zi, pe la aceeaşi oră, în acelaşi loc. Am învăţat aici că sîntem „animals of habits“, aşa că sper să o întîlnesc. Se opreşte lîngă mine. Nu am văzut-o şi sînt în mod neaşteptat cam fericit cînd mă bate pe umăr. Mă întreabă direct dacă o caut pe ea. Îi spun că nu, îmi planificasem o întîlnire cu Jewel, dar acuşi, dacă a venit ea, mă mulţumesc şi cu asta.

Rîde. Are o dantură perfectă. Îi dau Walkman-ul. Se bucură. Mă întreabă dacă vreau să merg cu ea un pic. Îi spun că am văzut cît de repede patinează şi că fizicul meu de atlet olimpic se datorează altor talente şi în nici un caz alergatului.

Rîde iarăşi. Sînt pe val, am reuşit să zic vreo 40-50 de cuvinte în engleză fără să fac nici o greşeală majoră. Îşi dă jos patinele şi îşi pune niște Nike-uri în picioare. Mergem împreună. Mă întreabă o grămadă de lucruri şi nu reuşesc să mă abţin şi o întreb dacă lucrează la serviciul de imigrare. Nu, e avocată.

Trecem pe lîngă o cafenea şi o întreb elegant dacă vrea un snake (şarpe). Se uită la mine ca la avioane. Bineînţeles, am vrut să spun snack (gustărică), dar mi-a ieşit snake. Rîde cu hohote de dată asta.

Continuăm să ne plimbăm pînă cînd începe iarăşi o superploaie. Sîntem amîndoi fleaşcă-fleaşcă, aşa că îmi zice să mergem pînă la ea – că stă foarte aproape. Mă cam şochează invitația, dar sînt mult prea ud ca să pot să gîndesc.

Stă într-o casă în care ar putea lejer să trăiască întreaga mea familie extinsă. Adică vreo 34 de unchi şi mătuşi şi peste 60 de veri. O întreb unde se vînd biletele de intrare în căsoiul ei şi apoi îi spun şi de familion.

Apoi îi mărturisesc că parcă sînt într-un vis cu proşti. Am plecat de cîteva luni din România, după ce mi-am luat-o dur cu multe, incluzînd faptul că eram prea „ţigan“ pentru familia de aristocraţi de Oltenia a fostei mele prietene. Am venit ca un super sărăntoc în State, acuşi sînt doar sărăntoc. Am avut pînă de curînd două slujbe, una de tîmplar/vopsitor în timpul zilei într-una dintre cele mai periculoase zone din Chicago şi alta de paznic într-un garaj de maşini în timpul nopţii şi de curînd lucrez la o filiala IBM. Sînt într-o casă care arată ca un muzeu, cu o femeie frumoasă şi plină de bani căreia i se pare că sînt superhaios.

Îmi dă o chestie să mă şterg cu ea. Întreb ce e chestia aia şi îmi spune că e prosop. E moale, moale, super frumos în mod sigur mama l-ar fi pus în loc de carpeta cu Răpirea din Serai din sufragerie.

Am păstrat e-mail-urile ei. Aşa îşi aminteşte ea dialogul care a urmat.

– Ce eşti tu?

– Străin. Cred că ăsta e cuvîntul care mă defineşte cel mai bine. Tot timpul am fost unul, deşi nu întotdeauna m-am simţit aşa. Sînt o amestecătură de ţigan est-european. Greu să mă simt o parte a ceva. Contează ce sînt?

– Un pic contează, eşti la mine în casă. Eşti creştin?

– Habar nu am ce sînt. Dumnezeu e o chestie care funcţioneză senzaţional în momente de disperare, frică, speranţă – şi cum sînt aici, cred că sînt într-un fel legat de Dumnezeu. Dar dacă asta mă face creştin sau nu, habar nu am.

– Ha, primul filozof ţigan de care dau!

– Filozofia e o metodă bună de a justifica eşecul. Şi voi aici sînteţi teribili în a recunoaşte eşecul. Atîta timp cît sînt îndeajuns de mulţi bani pe masă, la voi nimic altceva nu contează.

– Păi, ce naiba faci aici dacă aşa ne vezi?! Nu e asta o poziţie ipocrită? Nu eşti şi tu aici tot pentru bani?

Am simţit că mă cam rup. Am plecat furios. Am încercat să trîntesc uşa aia mare de la intrare. Avea un mecanism care făcea asta imposibil.

Anja are rădăcini irlandezo-poloneze. Asta aveam să o aflu peste cîteva săptămîni.