Sînt un puşti rătăcit în State, unde încă mă aflu ilegal. Am muncit pentru cîteva luni ca tîmplar şi om bun la toate: săpat şanţuri, demolat case, construit un garaj. Am mîinile bătătorite rău şi sînt continuu obosit. Mi-am cumpărat un laptop din puţinii bani pe care îi aveam pentru că sper să mă angajez ca programator. Am luat laptop-ul de la un tip cu care joc baschet – îl cheamă T. şi vinde droguri şi lucruri furate. Stau lîngă o şcoală, într-un cartier destul de periculos. Împuşcăturile sînt parte din normalitate, la fel şi sirenele ambulanţelor şi ale maşinilor de poliţie.

Prima oară cînd am jucat baschet am avut noroc. Eram singurul care nu era negru-negru pe teren, iar noroc am avut pentru că ei nu erau decît nouă. M-au pus să îl ţin pe unul cam de 1,80, adică puţin mai înalt decît mine. Îi spuneau Jordan. De la primul contact cu el a fost clar că era mult mai puternic decît mine. La un moment dat a venit tare pe stînga. Am stat ţeapăn, sperînd că o să scot un fault. A sărit peste mine şi a dat-o de sus. Era cel mai bun de pe teren. Toţi au rîs. Mi‑am dat seama că mă vedeau drept alb. Cracker. Asta am aflat mult mai tîrziu că era o înjurătură.

Apoi, două luni nu am mai jucat cu ei. La şcoală era o sală de forţă. Munceam toată ziua cu braţele, dar mai trăgeam de mine şi la sală. Aruncam la coş pentru 90 de minute în fiecare zi după ce veneam de la serviciu. Atunci cînd aveam de lucru. În următorul meci pe care l-am jucat cu Jordan, la un „trei la trei“, l-am umilit. Şi aşa m-am împrietenit cu gaşca de la baschet. Aşa l-am cunoscut pe T. M-au botezat Hornacek pentru că arunc bine la coş, dar sînt prea alb ca să merit un nume de jucător de-adevăratelea. Într-o sîmbătă, după un meci pe care, practic, l-am cîştigat, T. mi-a dat o pastilă. Mi-a spus că o să mă ajute să sar mai mult. Era amfetamină. Următoarele 12 ore am jucat baschet non-stop de parcă eram pe baterii. Două zile, urcatul şi coborîtul scărilor a fost cea mai dureroasă experienţă pe care am avut-o. Nu am mai avut nicicînd o febră musculară similară. Şi nu am mai luat niciodată ceva de la T. care să fie neelectronic.

Mi-am luat un Volkswagen Passat de zece ani pe care l-am botezat Gică. Fără maşină nu puteam să muncesc, aşa că am investit 150 de dolari. Nu se închideau uşile decît cînd aveau ele chef şi se vedea şoseaua prin podea. Am condus de cîteva ori ţinînd uşa mea cu mîna. Nu mi-am imaginat că peste douăzeci de ani exerciţiul ăsta o să-mi fie folositor ca demnitar în Guvernul României, trecînd printr-o experienţă similară, de data aceasta cu maşina de serviciu. Gică era folosit din cînd în cînd şi ca loc pentru o partidă scurtă de amor. Oamenii sînt cu bun-simţ, adolescenţii vecini îmi lasă din cînd în cînd şi bani pe parbriz pentru chirie. De două ori, cîte 10 dolari.

Învăţ Java, dar sînt sătul de toate. Sînt sărac lipit şi perspectiva de a deveni legal nu este deloc clară. Descopăr un chat­room. Cumva, reuşesc să încheg o discuţie cu o fată. Sînt cam disperat, sînt singur de vreo două luni. Nu îndrăznesc să îi spun că sînt ţigan. După vreo două săptămîni de chat şi telefoane, fata decide să vină într-un week-end în Chicago să mă vadă. Sînt în aeroport. O’Hare e uriaş. Prima întîlnire e stîngace. Nu prea ştiu ce să îi spun. Probabil e clar că sînt un sărăntoc, pentru că toate hainele mele sînt de la Salvation Army. Oricum, sînt mult mai procopsite decît ce aveam în România.

Fata lucrează la o ditamai organizaţia internaţională. Arată foarte bine şi hainele ei sînt de supercalitate. Amîndoi sîntem alienaţi. Se întîmpla să fie ziua ei. I‑am luat un parfum Trésor şi bilete la River Dance. S-au cam dus dracului economiile mele, dar, cum am scris deja, sînt cam disperat. Am început să chelesc şi am un dinte spart, pe care nu prea pot să îl ascund cînd rîd. Nu am bani de dentist în Chicago. Se uită la mine în gol. Semne de depresie.

Pentru următoarele trei zile sîntem amîndoi cumva blocaţi în oraşul ăsta mare şi străin. Primele ore sînt greoaie. Ne ţinem de mînă, dar de fapt e un fel de a te agăţa de cineva care cît de cît are ceva în comun cu tine. Îi spun poveşti. O fac să rîdă. Stau într-un apartament mare cu încă doi bărbaţi. E un pic speriată cînd intrăm în casă. Se pune pe plîns. Îi povestesc despre mama şi cît de chinuită a fost. Decidem să ieşim să ne plimbăm un pic. Luăm metroul şi ne ducem în centru. Pantofii mei şmecheri, fără şireturi, de un roşu stacojiu, sînt un pic cam mari şi lipăie. Îmi povesteşte despre viaţa ei chinuită. Despre cît de greu i-a fost să se rupă şi să vină în State. Despre relaţii care au murit.

E cam frig cînd ne întoarcem, aşa că stăm ghemuiţi unul în altul. Doi puşti care trebuie să fie maturi. Şi care nici nu prea pot, nici nu prea ştiu cum. Şi e bine. Se duc dracului toate şi ne pierdem unul în celălalt. E confortabil. Şi cumva uităm că sîntem pe traiectorii diferite: eu sînt un nimeni sărăntoc care pare să nu aibă nici o şansă, iar ea e aproape în extrema opusă. Noaptea moare încet, dar, retrospectiv, mult prea repede.

Dimineaţă am mîncat la un Dunking Donuts. Un orb ne-a întrebat dacă vedem stelele. Era ­high. I-am spus că nu, că e zi. Mi-a răspuns că sînt un dobitoc şi că stelele sînt şi ziua, numai că nu ne chinuim să le vedem. Am stat lipiţi unul de celălalt pentru restul celor trei zile. Au fost unele dintre cele mai bune zile din viaţa mea. Am rîs mult şi aproape am fost daţi afară din sala de la River Dance. Cînd a plecat, am simţit că am mai murit un pic. Din cînd în cînd, îmi reamintesc de stelele pe care nu vreau să le văd.

Valeriu Nicolae este secretar de stat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vîrstnice.