Moda lingvistică e la fel de schimbătoare ca moda vestimentară: vechea stambă a devenit la un moment dat imprimeu şi riscă acum să se schimbe în print. Ţesăturile de bumbac cu modele imprimate au circulat în ţările române sub o denumire grecească preluată din italiană: forma stamba reflectă pronunţarea din neogreacă a cuvîntului italienesc stampa. În italiană, stampa denumeşte tiparul, dar şi diferitele sale produse; româna a preluat, direct sau prin intermediar, mai multe dintre sensurile dezvoltate prin metonimie de cuvîntul italienesc. În româna din secolul al XVIII-lea, stambă avea chiar sensul „tipar“, adesea în construcţia a da în stambă – „a tipări“: „s-au dat în stamba tipografiei bisericeşti“ (Dicţionarul limbii române – DLR). Cum se ştie, expresia a da în stambă a căpătat mai întîi sensul „a deveni de notorietate publică“, cu care apare la Anton Pann („că era vestită şi în stambă dată / de văduvă grasă, putredă bogată“), de unde, mai ales în construcţia a se da în stambă, s-a dezvoltat accepţia „a se face de rîs“ (discutată pe larg de Stelian Dumistrăcel, în Pînă-n pînzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, 2001). Forma stampă, cu sensul „gravură“, are aceeaşi origine italienească. În plus, în italiană termenul stampa desemnează şi ansamblul presei tipărite; sensul e prezent într-o formulă pre-luată relativ recent de presa sportivă românească şi extinsă şi asupra altor domenii – silenzio stampa. În domeniul textil, stambă a trecut, prin metonimie, de la denumirea modelului imprimat sau a tehnicii de imprimare la desemnarea materialului, a tipului de ţesătură. Contextele tipice de apariţie a cuvîntului sînt listele de materiale (în reclamele interbelice, magazinele ofereau stofe, mătăsuri, stambă, americă etc.) şi sintagme ca rochii de stambă, fuste de stambă etc. Încă din secolul al XIX-lea, stamba pare să fi fost în primul rînd ţesătura de bumbac, din moment ce o listă de obiecte pierdute publicată în Monitorul oficial nr. 192 din 1899 conţinea „o bluză de stambă albă“ şi „2 cămăşi stambă“. În prezent, cînd stamba nu mai este foarte des pomenită, apar formulări care ar putea fi considerate pleonastice din punctul de vedere al etimologiei („rochii din stambă imprimată“, totsites.com), sintagma stambă imprimată avînd chiar un cod înregistrat (osim.ro).

După moda grecească (sau italienească) a urmat cea franceză; nu e de mirare că termenul vestimentar impus pentru ceea ce desemnase iniţial stamba a fost imprimeu („ţesătură imprimată cu modele colorate“, DEX), adaptare a fr. imprimé. Imprimeu era, pînă de curînd, singurul termen disponibil pentru a desemna respectivul tip de material textil colorat: „rochii cu imprimeuri“, „rochie cu imprimeu floral“, „rochie lungă cu imprimeu abstract“ etc. Moda lexicală franceză fiind însă înlocuită, tot mai mult, de cea engleză, imprimeurile au devenit, brusc, printuri: „rochie maxi vaporoasă, de vară, cu print floral“ (wildfashion.ro); „rochiile cu print şi fustele cu print nu pot lipsi din garderoba nici unei femei“ (missgrey.ro), „bluze cu printuri florale, în culori tonice și pline de viață!“ (amafashion.ro) etc. Adesea sînt folosite în acelaşi text ambele cuvinte, fără teama că alternarea lor ar putea provoca vreo confuzie: „Sezonul cald ne permite să celebrăm zi de zi feminitatea purtînd rochii cu imprimeu floral. (…) Astfel, aerul degajat şi romantic al unei rochii cu print floral se va integra armonios…“ (divahair.ro). Nu exista, desigur, nici un motiv serios pentru a înlocui sau a dubla termenul imprimeu prin anglicismul print. E drept, nu există nici vreo superioritate absolută a lui imprimeu (probabil perceput iniţial ca un barbarism) faţă de print – în afara avantajului, deloc neglijabil, că termenul exista deja şi îşi consolidase timp de decenii poziţia în limbă. Ca şi altă dată în istoria limbii române, împrumuturi din surse diverse intră într-o competiţie din care nu se ştie de la început cine va fi cîştigătorul sau cum se vor diferenţia pînă la urmă utilizările.

E interesant de observat şi că, în vreme ce în limbajul modei printul încearcă să detroneze imprimeul, în tehnologiile electronice termenul imprimantă (din fr. imprimante) pare cîştigător în comparaţie cu anglicismul printer. Un fel de principiu al varietăţii şi al disponibilităţii egale faţă de sursele diferite tinde să guverneze preferinţele vorbitorilor, care preiau fără ezitări substantivul din franceză şi verbul din engleză, ca într-o banală întrebare lansată în spaţiul Internetului: ce să faci cînd „imprimanta nu printează“? 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).