Sogno di spose
Nu mai făcusem de mult acest exerciţiu: o fotografie pe tema "exotic", cu care începea masterul de antropologie. Cu ani în urmă, majoritatea pozelor rezultate înfăţişau fructe "exotice" pe tarabele de la piaţă sau africani şi asiatici îmbrăcaţi "exotic", surprinşi pe străzile Bucureştiului. De data aceasta, categoria dominantă de fotografii putea fi intitulată "incongruenţă" (sau cum se exprimase o masterandă, out of place): exoticul părea să fie perceput în primul rînd ca nepotrivire, contrast, co-existenţă a unor elemente din lumi diferite, adică, în ultimă instanţă, ca dezordine " ceea ce presupunea, implicit, că în capul nostru se făcuse ordine... Dacă aşa stau lucrurile, atunci Tirana, cu straturile sale de contraste, poate fi considerată în ansamblul ei ca "exotică". La începutul parcursului său postcomunist avea vreo 250.000 de locuitori; acum are peste un milion, adică peste un sfert din populaţia ţării. După decenii de "legare de glie", cînd aveau un soi de paşaport ce nu le permitea să-şi părăsească satul, albanezii au fugit care-ncotro imediat ce interdicţia a dispărut odată cu căderea comunismului. O asemenea dinamică explozivă este, evident, mediul ideal pentru acumularea contrastelor. Ceea ce este surprinzător pentru un postcomunist ca mine, venit din alte contexte, este însă faptul că regăseşti aici, îngheţate parcă într-o simultaneitate de straturi geologice, mai toate valurile succesive care la noi s-au înlocuit unul pe altul de-a lungul celor douăzeci de ani de "tranziţie". Este suficient astfel să-ţi arunci ochii de jur împrejur sau să faci cîţiva paşi pentru a evoca o întreagă cronologie recentă: asta e de la începutul anilor ’90, asta e din perioada stalinistă, asta e de prin ’97-’98, asta e în plin 2000 etc. O plimbare prin Tirana este astfel şi un emoţionant traseu al memoriei. O fotografie de început de pe terasa hotelului Tirana International ("Intercontinentalul" lor): pe fundal, semicercul clădirilor guvernamentale ridicate de italieni în anii 1920 (într-o fotografie de epocă de la muzeul naţional, în spatele şantierului proaspăt început nu se vedea nimic; acum este centrul unui oraş cu un milion de locuitori!); în stînga, moscheea Et’hem bei pe fundalul unui zgîrie-nori în construcţie; pe latura stîngă, clădirea gen palatul sindicatelor care adăpostea Opera şi în care s-a instalat acum ambasada Italiei, deasupra unor baruri cu terasă aflate la parter; în centru, evident, statuia impunătoare a lui Skanderbeg; la picioarele ei, într-un tir deschis este expus cu mare fast şi mîndrie naţională un record Guiness recent: cea mai mare brush-painting din lume, înfăţişîndu-l pe Michael Jackson (drept care toată piaţa este inundată de dimineaţa pînă seara tîrziu de muzica acestuia); în sfîrşit, pe latura din dreapta, fostul cartier nomenclaturist, ras dintr-o singură mişcare şi înlocuit cu bulevardul magazinelor şi cafenelelor occidentale. Totul traversat de un trafic asemănător celui din Bucureşti la oră de vîrf, dar " dacă vă puteţi închipui aşa ceva " mult mai haotic! Las terasa hotelului şi cobor în stradă. La primul colţ, un bătrînel vinde ţigări (de contrabandă?) pe o masă pliantă acoperită cu o folie mototolită de plastic; era acolo şi la miezul nopţii, cînd am ajuns la hotel. Cîţiva metri mai încolo, un băieţel îmi oferă pixuri. Îmi fac loc prin trafic, căci stopurile nu au prea mare valoare şi o pornesc agale pe un bulevard plin de magazine şi baruri. Mă opresc în faţa unui magazin fastuos cu rochii de mireasă: Sogno di spose. O vitrină uriaşă expune cele mai recente şi extravagante "vise" matrimoniale. O iau apoi pe un intrînd ce se întrezăreşte în dreapta magazinului şi mă pomenesc brusc într-un talcioc tentacular ce se infiltrează prin toate spaţiile dintre blocuri. Tot ce-ţi poţi imagina, ca pe vremea cînd toată România "făcea Turcia": pantofi de tot felul, cîrlige de rufe, tot soiul de tostere, baticuri, blugi, adidaşi, "moartea pasiunii" de toate mărimile, ceasuri şi cîte şi mai cîte. Apoi, la fel de brusc, mă pomenesc în alt bulevard, plin şi el de magazine şi cafenele. Îmi aleg una la soare şi cer un espresso (de vreo trei ori mai ieftin decît la marele hotel pentru străini unde stau). Excelent! Italiano? " mă întreabă chelnerul. Comme ci, comme ça... " mă pomenesc eu răspunzînd. Apoi îi explic că sînt român şi serviciul se desfăşoară mai departe într-o engleză aproape fluentă. Mă destind în fotoliul comod şi privesc împrejur. Totul este, evident, nou-nouţ. Doar în dreapta mea terasa este lipită de peretele unei căsuţe mici de piatră acoperită cu ţiglă, cam în stilul caselor ţărăneşti de munte din Albania. Din mijlocul peretelui mă priveşte o fereastră cît o ramă de fotografii, cu o perdeluţă lucrată de mînă. Pe hornul de deasupra ei iese fum de cărbuni. Brusc, sînt trezit din reverii de un om al străzii, jerpelit şi neras, care se năpusteşte pe mine şi îmi cere bani. Se trînteşte pe jos, îmi cuprinde piciorul şi începe să-mi pupe pantofii. Mangiare, mangiare! " strigă el cît îl ţine vocea. Mirosea puţin a băutură, bineînţeles, dar şi mai tare a foame cruntă. Chelnerul se repede la el şi încearcă să-l înlăture, dar fără succes. Reuşesc la un moment dat să mă smulg din încleştare şi o iau aproape în fugă peste terenul viran din proximitatea fostei reşedinţe a lui Enver Hodja înapoi spre hotel. Ajuns în holul hotelului, cer bagajul, las un euro bacşiş băiatului care mi-l duce pînă la Land Rover-ul pus la dispoziţie de "Universitatea europeană", mă sui în maşină şi o pornesc spre aeroport. Este duminică, dar traficul este la fel de aglomerat ca într-o zi lucrătoare. Nimeni nu are unde să plece din Tirana în week-end.