Socialismul, o variantă de modernizare
Indubitabil, sistemul socialist de tip sovietic aplicat în economie şi în societate, în România de după 1948, a fost o variantă de modernizare. Una dintre multele posibile. Uşurinţa cu care s-a impus se explică prin cîteva motive. Pe de o parte, esenţa net politică a tuturor acestor reforme. Cîtă vreme regimul era implicat direct în succesul acestei variante de modernizare (ce păruse a se verifica cu bune rezultate în Uniunea Sovietică), a te opune ei însemna a intra în luptă cu un regim ce controla cu mîna înarmată o jumătate de continent şi era în plină expansiune pe alte continente. Apoi, succesul aparent, în primele decenii, al acestei modernizări comuniste a părut cu atît mai palpabil cu cît etapele modernizatoare anterioare comunismului, cu toate progresele făcute într-un timp istoric relativ scurt, nu fuseseră parcurse în întregime în România. Tocmai lacunele modernizării capitaliste româneşti antebelice au permis pseudomodernizării comuniste să pară, începînd cu anii â60, ca fiind un dat al istoriei, valid, legitim şi ireversibil. Firesc, această modernizare comunistă şi-a găsit subiecţii şi clienţii săi; pentru o populaţie anterior preponderent rurală şi deloc pretenţioasă, confortul relativ al unei locuinţe la bloc şi facilitatea la fel de relativă a aprovizionării dintr-un magazin aflat în drum spre serviciu, într-un oraş el însuşi în expansiune, reprezenta saltul optim ce se putea spera, ca nivel de trai, în decursul unei vieţi de om. De la un capăt la altul al regimului comunist, momentul folosit ca reper în analizele comparative a fost anul 1938, anul de maximă dezvoltare a României interbelice. Această operaţie reprezintă, în sine, un fals premeditat. Sînt comparate două realităţi care nu aveau nimic în comun: de o parte (în 1938), o economie liberă, concurenţială, în care cererea şi oferta făceau legea pieţei necontrolate de stat, iar de cealaltă parte (în timpul regimului comunist) o economie ale cărei trei principii de existenţă erau naţionalizarea, centralizarea şi planificarea. Este, practic, vorba despre două Românii. A le compara în funcţie de un criteriu unic înseamnă a te situa mai aproape de retorica propagandistică decît de analiza ştiinţifică - adică, a repeta practica de decenii a statisticii conduse după o ideologie. Interesant e altceva: chiar dacă în cifre statistice avîntul economic în primele două decenii ale comunismului românesc este spectaculos, în termenii reali ai "puterii de cumpărare, venitul muncitorului fusese în 1938 de 1,9 ori mai ridicat decît cel al muncitorului din 1963. Teoretic, populaţia consuma şîn 1963ţ mai multă pîine albă şi neagră, mînca mai multă carne, zahăr, lapte, ulei, unt decît în 1938, dar toate aceste produse nu s-au găsit multă vreme decît pe cartelă, cantităţile alocate fiind minime". (Vlad Georgescu) Astăzi, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 89 de ani Unei societăţi precomuniste al cărei cuvînt de ordine era egalitatea de şanse (dar nu şi de statut), regimul instalat în noiembrie 1946 i-a propus principiul "socialist" al uniformizării prin retribuirea după muncă. Pe acest teren fertil pentru plantarea unei utopii precum justiţia socială de tip comunist, ideea legitimării prin muncă (dublată de fidelitatea faţă de partidul unic aflat la conducere, care oferă acest drept de muncă în funcţie de proiectele sale de anvergură) a părut - mai ales cetăţenilor care fuseseră marginalizaţi în regimul anterior - a fi o idee corectă. În fondul său, România a devenit o ţară în care modelul sovietic al statului-patron a permis, pe termen scurt, ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru majoritate, cu preţul sacrificării deliberate a unei minorităţi văzute ca profitoare a deceniilor precomuniste. Stăpîn pînă acum prin teroare, după începutul anilor â60 regimul Dej încearcă să-şi atragă supuşii prin ridicări succesive ale nivelului de trai mediu, oferite parcimonios unei populaţii atomizate şi care pierduse speranţa revanşei. Încă un deceniu după venirea la conducere a lui Ceauşescu (1965), acest miraj al statului furnizor de facilităţi a părut să aibă un fundament. Apoi, criza economică a devenit un simptom al sistemului. m reluat mai sus, cu regret, fraze publicate, în 2005, în cartea mea Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc (Editura Curtea Veche, pp. 77-90). Regretul pleacă din faptul că a mă autocita nu mi se pare o mare victorie. Dar nici nu-mi place să fiu "citat" după ureche - aşa cum a făcut-o în două rînduri dl G. Liiceanu, punîndu-mi în seamă idei de care-s străin. Ideile mele datorează mult unor Vlad Georgescu, J.F. Brown sau Martin Malia - şi nu unor intelectuali de stînga francezi - cum presupunea, greşit, un prieten al dlui Liiceanu. Cartea mea s-a vîndut în cîteva mii (nu foarte multe) de exemplare; în ceva mai multe mii, revista în care, acum, apare această cvasi-replică. În raport cu o urecheală venită prin TV, e infim. Drept care invit la a ne cita abia după ce ne citim; şi la a ne feri, pe cît posibil, de tendinţa de a citi şi "aprecia" doar cărţile pe care le primim cu supuse dedicaţii. Altfel, ne purtăm necinstit - şi faţă de idei, şi faţă de oameni. De-atîta fugă de comunism, să nu ajungem să-i împrumutăm paşii şi ticurile!