În urma corului de laude nemăsurate, prostii, exagerări și ambalări patriotarde stîrnite de parcursul Simonei Halep la Australian Open, m-aș înscrie și eu cu niște observații, sper că nu foarte tehnice.

Anul trecut, după ce Simona Halep pierduse finala de la Roland Garros și sferturile de la Wimbledon, ca un vechi pasionat de tenis, care mă consider și puțin specialist (într-o perioadă în care, e adevărat, toți ne credem specialiști), îmi exprimam părerea că, pentru a cîștiga un turneu de Mare Slem, jucătoarea noastră ar fi trebuit să iasă din rutină, să riște ceva mai mult, să atace mai mult, chiar dacă asta nu era foarte pe potriva calităților sale fizice. Și Angelique Kerber, spuneam atunci, era o jucătoare cam de același gen, care a reușit să cîștige asemenea turnee doar după ce s-a hotărît să atace și să riște mai mult. Nu eram convins însă că Simona va încerca așa ceva, iar unii comentatori din josul paginii de pe site, mai specialiști decît mine, mă admonestau că spun prostii și că jocul Simonei, așa cum cică ar fi declarat și antrenorul ei Darren Cahill, nu se putea baza pe lovituri direct cîștigătoare, acestea fiind apanajul jucătoarelor mai înalte și mai puternice.

Dar iată că în finala de anul acesta de la Australian Open, Simona a reușit nu mai puțin de 40 de lovituri direct cîștigătoare, față de cele numai 25 ale Carolinei Wozniacki (o altă jucătoare renumită pentru defensiva ei, care însă a început în ultimii ani să și atace mai des). În aceeași finală, Simona cea nu foarte înaltă a reușit și șase ași, o performanță remarcabilă, iar serviciul al doilea a fost și el de o foarte bună calitate (o altă veche problemă). Pentru comparație, în finala cu Ostapenko de la Roland Garros, Simona nu reușise nici măcar un singur as, iar loviturile ei direct cîștigătoare fuseseră în număr de doar 10 (față de cele 54 ale adversarei). Vorbim așadar despre un mare progres, fără dubii.

Că nu a cîștigat nici de data asta finala unui turneu de Mare Slem, e o altă poveste. Nu pot să nu amintesc de unchiul și antrenorul lui Rafael Nadal, care spunea la un moment dat despre nepotul său (cînd acesta se afla în vîrful ierarhiei mondiale) că mai are de învățat tenis. Și într-adevăr, pentru cei avizați, Nadal mai avea de învățat cîte ceva, și chiar a mai învățat. La fel și Simona, chiar în timp ce se afla pe locul întîi în clasament, a dovedit că poate învăța anumite lucruri importante. Și mi se pare evident că a mers pe calea corectă pentru un asemenea obiectiv (cîștigarea unui turneu din cele patru mari) și sper că va continua la fel. A învățat, de exemplu, să facă mai des drumul către fileu cînd e cazul să atace, una din puținele căi (alături de un serviciu eficient) prin care se pot scurta punctele și conserva energia unui jucător, lucru foarte util într-un asemenea turneu, de două săptămîni. Aici apare totuși problema care a stat, de fapt, în calea jucătoarei noastre la Australian Open: meciul prea lung cu Lauren Davis și, în general, prea multele ore petrecute pe teren în compania adversarelor. O chestiune cunoscută și de Darren Cahill (un antrenor la fel de eroic ca și eleva lui), care tocmai de asta se temea înaintea finalei. Epuizarea fizică a Simonei îl îngrijora. Aș spune că de data asta Simona a abordat finala corect, dar că, din nefericire, au ajuns-o din urmă „păcatele“ unor meciuri anterioare. Nici psihicul n-a mai trădat-o ca în alte dăți, probabil că și la acest capitol a evoluat foarte mult. Chiar dacă a pierdut, Simona pare să fi înțeles în mod profund de data asta că, la un asemenea nivel, în sport, ca și în capitalism, cine nu riscă nu cîștigă.

Dincolo de toate, aș spune că finala de sîmbătă nu a mai fost una frustrantă pentru fanii ei, așa cum a fost cea de la Roland Garros. Simona a făcut tot ce a putut și a făcut bine. Nimeni nu cred că are ce să-i reproșeze. Și, vorba lui Ilie Năstase, pentru ea acum locul unu mondial nu ar mai trebui să fie o miză. L-a atins o dată, nu mai are nevoie să se gîndească la asta. Nu mai e cazul, adică, să-și dorească să fie „șefă de promoție“, chiar dacă n-ar fi deloc rău să se mai întîmple și asta. Acum, însă, poate să se gîndească liniștită la trofeele cele mari și strălucitoare. Pe care le va ridica la un moment dat în sus cu mîinile ei. Acolo e gloria autentică și mult dorită.