Am 5 ani și e vară, așa că nu am unde să mă duc. Sîntem săraci cu spume și mama trebuie să mă ia cu ea la serviciu. Soră-mea e la bunicii ei, care pe mine mă urăsc cu spume, căci sînt copilul țigăncii. Tata s-a mutat cu frate-miu la Craiova. E mai bine, căci am scăpat de un alcolic. Spitalul din Caransebeș e departe şi trebuie să mergem pe jos. Aș vrea ca mama să mă ia în brațe, dar e mică și eu am crescut. Îmi este dragă și vreau să îi fie mai ușor, așa că pretind că nu obosesc.

Sia e frumoasă-frumoasă. Îi place și ei de mine, așa că îmi petrec marea majoritate a timpului în salonul ei. Are multe, multe gutui în salon și nu miroase a spital. Miroase a bunica. Mă dau mare că știu toate orașele de pe hartă și cîștig pariul cu ea. Trebuie să stea cu mine toată ziua.

Sia e învățătoare. Mă învață o grămadă de lucruri. Îmi citește Legendele Olimpului și mă pune să îi povestesc ce am înțeles din ele. Se înroșește toată cînd îi spun că ea e mai frumoasă decît Afrodita, mai ales că în salon este și un doctor tinerel. Îmi promite că atunci cînd o să mai cresc un pic o să-mi povestească despre Don Juan. Învăț și tabla înmulțirii și fac concurs cu asistentele din spital la cine socotește mai repede. În general, cîștig.

Mama e un vîrtej de energie în spital, nu are timp deloc și e bucuroasă că e cineva care are grijă de mine. Mă obișnuiesc cu spitalul și învăț să fiu fericit acolo.

Avem o rutină a drumului. E un izvor la care ne oprim de fiecare dată să ne tragem sufletul. Trebuie să coborîm niște scări și apoi mama trebuie să mă țină ca să pot bea apă.

Petrec o zi la Urgență. Sînt o mulțime de oameni în triaj. Unul dintre doctori este bîlbîit și cam nervos. E un om bun, de fiecare dată cînd vorbește cu mine și cu pacienții lui copii. Are întotdeauna buzunarele pline de ciocolată.

– Butututurugă? Cine e Butututurugă?

E un puști cam de 16 ani care are mîna legată cu un fular.

– Ce ai făfăfăcut?

Puștiul e și el bîlbîit. Doctorul e obosit. Crede că rîde de el. Îl înjură tot bîlbîit. Tatăl puștiului explodează și el. Alt bîlbîit.

Eu rîd isteric. Un răspuns normal la tensiunea cu care sînt obișnuit acasă, avînd un tată violent. Sia rîde și ea. Rîsul e molipsitor. Toată lumea se liniștește. Sia mă ia în brațe.

Cam la două săptămîni după asta, Sia nu mai e în spital. A plecat acasă, mi-au spus. M-am miorlăit. Mama m-a liniștit cam greu – m-a ținut aproape de ea pînă cînd nu am mai putut plînge. Am știut că mă mințea. Că mă mințea ca să mă protejeze.

Nu m-a mai dus la spital, am stat la Geta și curînd ne-am mutat și noi la Craiova.

Au trecut mai mult de 40 de ani. Mama mi-a spus zilele astea că Sia avea cancer și că nu aveau ce să îi facă.

Mi-am petrecut o bună parte din adolescență prin spital. Am știut foarte clar că nu vreau să fiu medic. Am văzut multe saloane care erau brusc goale. Am crezut că sînt imun.

Mă înec. Memoriile nu mă ajută deloc. Sia de acum are mult mai multe șanse. Operațiile sînt mult mai precise, iar tratamentele, mult mai eficiente.

Dar eu am rămas cu teama de salon gol.

Am chef să plîng. Am fost învățat să nu o fac. Nu e OK pentru bărbați să plîngă. Dar nu mai vreau să fiu bărbat. Vreau să fiu puști. Să pot să mă miorlăi și să am pe cineva care să vină să mă ia în brațe și să îmi spună că totul o să fie bine.

Am învățat cum să fug. Mă ascund în memorii.

Foto: Cosmin Bumbuţ