În lumea modernă, națiunea este tot mai puțin văzută ca reflecția unei conștiințe etnice și tot mai mult drept oglinda unei conștiințe civice. Mi se pare firesc. Unitatea de acțiune și de identitate a unui grup dat vine din valorile sale etice și sociale, iar nu, neapărat, din coincidența istorico-geografică de a vorbi o limbă comună și de a împărți același teritoriu. Prin urmare, strict prezumtiv judecînd lucrurile, în postură de, să zicem, chinez, te poți simți, la un moment dat, „mai conațional“ cu americanii decît cu propriii tăi semeni biologici, dacă scara axiologică la care îți raportezi existența devine compatibilă cu modelul comportamental majoritar de peste Ocean și nu cu paradigmele filozofice din jurul Marelui Zid. Din această revelație a lumii recente s-a născut, cred, ideea „cetățeniei universale“. La fel, fenomenul „globalizării“ și cel al „spiritualizării granițelor“ (pe care îl amintea, între alții, și diplomația noastră interbelică, prin Nicolae Titulescu, încă din anii ’20 ai secolului trecut). Uniunea Europeană a materializat, a concretizat așadar, în contemporaneitate, o gîndire teoretică sesizabilă de foarte multă vreme. Detractorii ei (adunați, de regulă, în jurul unui principiu vetust: „un stat, o națiune“) nu observă, voit ori nu, tendința noilor generații de indivizi de a depăși, psihologic și cultural, izolaționismul („localismul“, „specificismul“, „regionalismul“, „purismul“, „identitarismul“) înaintașilor și de a se proiecta în „componentele“ manifestaționale ale unui spirit mondial. Știu ce veți spune acum: dar Brexit-ul, dar Trump? Cum se explică ele, dacă înclinația generală ar fi, cu adevărat, cea descrisă mai sus? Nu am decît un singur răspuns la o asemenea interpelare: devierile în cauză reprezintă zvîrcolirile din urmă ale trecutului, ale unor mentalități încă neapuse (și, tocmai de aceea poate, coagulate într-o ultimă răbufnire, aparent, puternică!), deși profund învechite. Văd „contradicțiile“ menționate în varianta unor refulări finale și, în consecință, temporare, ale declinului ireversibil traversat de către o istorie în descompunere. Declinul „lumii așa cum o știm“, cu alte cuvinte. Segmentul de vîrstă între 18 și 35 de ani a votat, statistic vorbind, în procente gigantice, atît împotriva Brexit-ului, cît și împotriva lui Trump. Viitorul le aparține lor. Un viitor, adică, preponderent al „civismului“ în dauna „naționalismului“.

Am urmărit un interviu televizat cu filozoful Gabriel Liiceanu, unde analistul peratologic mărturisește că, în toiul demonstrațiilor anticorupție din România anului 2017 (probabil unice, prin amploare și specta­col, în istoria europeană!), a simțit, ne­mijlocit, transformarea noastră, din populație, în popor. Punctul de plecare îl constituia o meditație mai veche a lui Constantin Noica, în lumina căreia, după decenii de abuz istoric, românii s-ar fi complăcut, preponderent, în viețuirea fără orizont a unei „populații“ și nu s-ar mai fi ridicat la nivelul de viață a unui „popor“. Preciza Gabriel Liiceanu, absolut întemeiat, că, în interiorul acelor manifestațiii, ne-am fi reîntîlnit unii cu alții, ne-am fi regăsit și recunoscut pe noi înșine după o lungă perioadă de înstrăinare. De ce e absolut întemeiată o astfel de viziune? Pentru că ea definește conceptul de națiune. Nu orice „națiune“, bineînțeles, ci națiunea viitorului, a civismului și conștiinței etice. Nu a naționalismului și identitarismului, nu a „etnicității“ carevasăzică segragaționiste și agresive. Într-adevăr, poporul român (să nu ne amăgim: în spatele sutelor de mii de protestatari ieșiți în stradă se află alte milioane de cetățeni, majoritatea incontestabilă a românității actuale!) s-a dezvăluit acolo într-o „clipa astrală“, după formula lui Stefan Zweig, de exprimare a inteligenței sale. Se pune totuși întrebarea: dacă poporul român, în latura lui definitorie, a coborît în piață, de ce, cu doar o lună înainte, la alegerile politice, cîștigau detașat tocmai cei împotriva cărora s-au făcut amintitele manifestații? Răspunsul este simplu, deși mulți l-au complicat în analize abracadabrante: întrucît, politic judecînd situația, națiunea română nu mai are, în prezent, apetență pentru nici una dintre taberele jocului electoral. Ceea ce s-a întîmplat pe parcursul manifestațiilor anti-OUG 13 nu a fost un act „politic“, ci unul „civic“, acela care, așa cum spuneam, oferă consistență identității de grup, „identității naționale“, în sensul modern al termenului. Paradoxal, poporul și-a susținut cauza prin demonstrații, raportîndu-se la palierul civic de funcționare a societății, mai degrabă decît la urne, pe cînd populația s-a exprimat prin vot, anterior, pe nivelul politic al mecanismului statal. Amîndouă planurile sînt perfect democratice, însă faptul că astăzi au devenit disjuncte tulbură, să admitem, adînc.

Vina pentru ruptură rămîne, exclusiv, a clasei politice, care nu mai are nimic de oferit în actul electoral – marcat de absenteism grav! – și trebuie, ca atare, asanată civic în mod plenar. Cîtă vreme politicienii vor dialoga cu o populație și nu cu un popor, mă tem că teribila scindare va continua. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.