Scutecele naţiunii

A venit primăvara, s-a făcut cald, drept care pe român, în afară de asteniile/isteriile de sezon, a început să-l tragă corentu’. Am deschis un pic, de pildă, geamul unui autobuz, trăgînd în piept o gură de aer (relativ) proaspăt de afară. Nu a trecut un minut şi un tînăr zdravăn l-a închis la loc sub nasul meu, aruncîndu-mi o privire ucigătoare. Altă dată a fost rîndul unei doamne în vîrstă să se răstească, piţigăiat, la un grup de tineri: „închideţi, dragă, geamu’, că trage!“.

„Cred că sîntem singurul popor din lume pe care îl trage curentul!“ – se minunează o tînără revenită de la studii. „Şapte ani am stat în Canada şi nu am auzit pe nimeni văitîndu-se de aşa ceva. Ei bine, cînd vedeai pe cineva că închide geamul într-un mijloc de transport, puteai să fii sigur că e român. E o boală naţională… Şi ştii care e culmea? – realizează fata într-un tîrziu. Că şi pe mine mă trage curentu’! O dată mi s-a umflat şi o ureche din cauza asta…“

Îmi revin în minte zeci şi zeci de scene din autobuzele de navetişti din timpul comunismului, cu treizeci de grade afară şi oameni claie peste grămadă înăuntru, cărora le curgea sudoarea şiroaie. Dar n-ar fi deschis unul un geam! Iar dacă, Doamne fereşte, cuiva i-ar fi trecut prin cap o asemenea iniţiativă revoluţionară, din cincizeci de guri asudate izbucnea acelaşi strigăt de luptă: „Trageeee!...“ Pe de altă parte, am călătorit şi în India cu autobuzele şi trenurile lor, de zeci de ori mai aglomerate decît ale noastre şi pe călduri şi mai mari. Doar că acolo autobuzele nu au geamuri, iar trenurile fie au ventilatoare din metru în metru (la clasa întîi), fie merg cu toate geamurile deschise (la clasa a doua). Pe ei nu-i trage însă corentu’...

M-am gîndit de multe ori la această „boală naţională“, dar nu m-am întrebat niciodată de unde ni se trage. Povestea fetei întoarse din Canada mi-a trezit însă nu numai amintiri „de teren“, ci şi de bibliografie. În cazul de faţă, referinţa la îndemînă se cheamă child rearing/training şi se referă la studiile comparate referitoare la tehnicile culturale de creştere şi educare a copiilor, care au constituit unul dintre principalele mijloace de analiză ale culturalismului american în perioada şcolii numite Culture and Personality.

Despre ce este vorba?

La intersecţia dintre antropologia culturală şi psihanaliză, promotorii acestei şcoli erau foarte interesaţi de tot ce se întîmplă în frageda copilărie şi tot ceea ce poate rezulta de aici pentru personalitatea „tipică“ a unei societăţi sau alta (influenţa lui Freud). Alăptatul şi înţărcatul, înfăşatul, tehnicile de purtare a copiilor, regulile de hrănire şi controlul „nevoilor omeneşti“, toate acestea constituie strategii culturale prin care copiii sînt învăţaţi să devină membri deplini – şi conformi – ai societăţii lor. Şi fiecare societate are micile ei particularităţi în imaginarea acestor practici de creştere a copiilor – prin care îşi reproduce şi propriile particularităţi culturale.

În cazul României, studiul „de la distanţă“ realizat de Ruth Benedict în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial i-a revoltat puţin pe concetăţenii noştri atunci cînd a fost tradus, recent, şi la noi în ţară. Ca de obicei, s-a considerat că ne cam „şifonează“ imaginea în lume. A trecut însă neobservată insistenţa antropoloagei americane asupra tehnicilor de înfăşare la români. „Păi, nu aşa se face?“ – ne putem întreba. Mda, se poate şi aşa...

Se poate şi aşa, dar nu toate societăţile îşi împachetează copilaşii ca pe un salam şi îl ţin aşa, strîns înfăşat, pînă hăt tîrziu. Iar cînd, în sfîrşit, nu mai încap în scutece, îi trag căciuliţa de lînă pe cap şi îi pun botoşeii în picioare ca să nu răcească. Îmi revin în minte alte nenumărate scene cu tineri părinţi grijulii (sau bunici şi mai grijulii) alergînd după copiii lor care făceau primii paşi, înspăimîntaţi să nu le cadă căciuliţa de pe cap. Un amic de-al meu a stat o dată cîteva ore într-un loc de joacă dintr-un parc şi a numărat copiii şi adulţii: erau între doi şi trei bunici la un copil! Pe de altă parte, îmi aduc aminte de prima dată cînd, la un congres, am văzut în fundul sălii o colegă din Statele Unite alăptîndu-şi copilul de doar cîteva luni, doar cu un pantalonaş şi o bluziţă pe el. Mai mult, venise cu el, în avion, de la celălalt capăt al lumii, în loc să stea acasă cu copilul pînă ce creşte şi el mai mare. Ţin minte şi acum revolta mea şi faptul că m-am abţinut cu greu să nu merg la ea, să o iau de păr şi să o duc la poliţie: „mamă iresponsabilă ce eşti!“ – îmi venea să-i strig în faţă. Cred că de atunci am rămas cu impresia greu de zdruncinat că americanii ăştia nu sînt tocmai întregi la cap...

Comparaţi acum tehnicile supraprotective de creştere a copiilor de către mămicile noastre cu cele mult mai (voit) „naturale“ şi „libere“ ale americancelor (şi nu numai). Mame şi unele, şi altele, la fel de iubitoare ale propriilor copii, dar care îşi manifestă „grija“ în moduri diferite. Dincolo de efectele psihologice asupra personalităţii viitorilor adulţi, există şi o implicaţie mai „fiziologică“. Înfăşaţi şi înfăşuraţi compulsiv cît mai mult timp cu putinţă, feriţi de orice adiere, copiii noştri sînt mai puţin „căliţi“ şi mai îngrijoraţi de ce li se poate întîmpla dacă se expun aşa, neprotejaţi, ameninţărilor „naturii“. Învaţă să răzbească în viaţă, să asude muncind din greu, dar rămîn cu o problemă: îi trage corentu’!

Şi mai este ceva, la pachet cu „corentu’“: înfăşatul ăsta prelungit şi practicile supraprotective ulterioare îi lasă individului o nostalgie mai puternică după edenul protejat al copilăriei şi o dificultate sporită de maturizare autonomă. Românul iese greu din scutece. Iar cînd iese, înjură de mamă... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.