Scara lui Iacob

Decanul Iacob – persoană altfel afabilă și cu exercițiul civilității – simțea că se îmbolnăvește de nervi. În ultimele șase săptămîni, adică fix din momentul în care angajase o nouă secretară pentru programele masterale din facultate, a spumegat în tăcere, încercînd să rezolve o problemă, în aparență, sfidător de banală, dar în realitate, mai complicată decît nuvelele lui Henry James. Ce făcea doamna în chestiune – atîtea ore zilnic – la calculator? Întrebarea aceasta, se pare, fără răspuns, îi făcea creierul șvaițer, alungîndu-i complet liniștea și odihna. Desigur, ca șef direct al ei, Iacob ar fi putut să o întrebe, dar am clarificat deja faptul că omul avea o decență nativă și, în consecință, un accentuat sentiment al ridicolului. Nu ar fi reușit să ducă la bun sfîrșit un interogatoriu legat de computer, mai ales că femeia se achita exemplar de sarcinile de serviciu și, chestionată intempestiv, s-ar fi jenat neîndoios, spunîndu-i, eventual, pentru ca situația grotescă să crească în intensitate, că tocmai lucra la documentele pe care i le solicitase chiar el. Pentru că, da, intrigat de context, trebuia să admită, o cam pusese la treabă în prima ei lună de lucru, sperînd ca astfel să-i tulbure „programul“ informatic și să-și exorcizeze demonii curiozității. Nici o speranță însă! Secretara executa ordinele cu o rigoare exemplară, după care revenea la birou și se cufunda în luminile monitorului ca într-o aură transcendentă.

Intrarea subită în birou, menită să o surprindă pe femeie în toiul activității enigmatice la comenzile ordinatorului, nu prefigura șanse de izbîndă. Recenta angajată avusese grijă să-și așeze strategic biroul – flancat de alte două mese și doi pereți masivi. Doar pe fereastra din spatele ei să fi fost o minimă posibilitate de spionaj, însă pentru asta trebuia ca Iacob să meargă în corpul vecin de clădire și să folosească un telescop. Interesul îi devenise atît de mare, încît, tehnic vorbind, nu s-ar fi dat în lături nici de la așa ceva. Apărea totuși riscul să se vorbească ulterior, în universitate, despre decanul voyeurist de la Filologie și să-și piardă toată credibilitatea academică – extrem de importantă în viața sa. Așadar, mai bine curios decît tenebros! Inițial, și-a zis că poate tipa colecționa poze cu pisici sau își arhiva electronic fotografiile de familie, dar supozițiile nu îl calmaseră nici măcar cît negru sub unghie. Muncile în cauză nu i-ar fi ocupat atîta timp. Nimeni nu îndosariază nimic cu atîta pasiune și într-un interval atît de îndelungat. Prin urmare, sări iute la gînduri rușinoase, complet defazate: secretara se uita, de fapt, la filme pornografice, căuta scene sado-maso ori site-uri pentru servicii de dating adulterin. Sau manifesta înclinații morbide: voia să vadă sinucideri în direct pe Internet, fisting, zoofilie, patologii monstruoase, oameni-cîini și alte orori ale naturii.

Dezavuase însă scenariile pe rînd. Madama surîdea angelic și se arăta foarte permeabilă la efort. Nu părea înzestrată genetic pentru anomalii. Misterul, de aceea, se adîncea cu fiecare zi care trecea, iar el suferea îngrozitor, cumva fără scăpare. Treptat, a început să dezvolte narațiuni paranoice. Dacă secretara lucra pentru un serviciu secret și transmitea informații clasificate din interiorul facultății? Dacă era, mai mult, informatoarea DNA-ului și urma să-i fabrice vreun dosar de corupție? Dacă avea rol de ofițer sub acoperire, cu misiunea să-l elimine fizic pe decan? Dacă sub masca ingenuității se ascundea un zombie periculos? Ori un vampir postmodern, din romanul lui Elizabeth Kostova? Dacă se afla în contact cu civilizații extraterestre, iar Terra urma să fie invadată? Dacă nu va mai fi ziua de mîine din cauza activităților informatice febrile derulate de acest personaj malefic sub nasul lui de decan nătărău? Iacob trăia clipe de veritabilă disoluție psihică și nu știa cum ar mai fi putut evita sucombarea. În dimineața aceea, presiunea nervoasă se dovedea mai intensă decît oricînd. Fusese abordat – a mia oară – de studenta dubioasă de la anul I, care îi cerea constant sfatul pentru a deveni cîndva profesor universitar: „Sărut mîna, dom’ dican! Ci ma sfătuiț șî pi mini ca sî divin universitar? Sî particip la competițîi sportivi, sî fac voluntariat, sî mînînc mai mult ca sî am puteri di lucru? Ci, zîcețî-mi, va rog frumos!?“

Oconcediase abrupt, deși, de obicei, se abandona prostește în dialoguri explicative cu ea. Acum însă prioritară rămînea devoalarea teribilului secret instaurat în biroul alăturat de la angajarea noii secretare. Îi venise o idee și tremura la gîndul punerii ei în practică. Într-un tîrziu, hotărî că nu mai exista cale de întoarcere și ieși furtunos din birou. Coborî în spatele clădirii, acolo unde dădea geamul cabinetului femeii. Înșfăcă scara ruginită a lucrătorilor din universitate, uitată pe ciment, și o fixă de peretele principal. Ajungea, din fericire, pînă la etajul întîi, unde se afla fereastra izbăvitoare. După ce se asigură că nu mișuna nimeni prin preajmă, cuprinse vitejește barele de fier învechit și urcă sub un impuls de maximă determinare. Își iți, în scurtă vreme, capul la geam și privi înăuntru cu pupile dilatate de emoție… „Vai, ci ghini cî va vad din nou, sărut mîna, dom’ dican!“, strigă deodată, de la etajul superior, studenta viitoare profesor universitar, ieșită, la rîndul ei, de bucurie, pe jumătate, afară pe fereastră. „Crediț cî dacî învaț sî gatesc moldovinești am șansi sî ramîn la universitati?“ Decanul Iacob tresări violent. Picioarele îi alunecară pe rugină, iar mîinile nu reușiră să susțină greutatea corporală de barele fragilei scări. Se prăbuși în gol, păstrînd pe retină – ca semn al unui imens triumf – cărțile jocului Solitaire dispuse pe ecranul calculatorului într-o simetrie aproape perfectă.