Privim foarte des spectacole în direct sau la televizor. O bună parte din timpul nostru e dedicat purei urmăriri a unor asemenea lucruri care ne încîntă ochii și uneori mintea. Meciuri de tenis, ca să dăm un exemplu recent, care uneori ne fac fericiți, alteori ne enervează prin rezultatele celor cu care ținem. Dar în spatele acestor „spectacole“ sînt, cum tot auzim, ani de eforturi și sacrificii din partea protagoniștilor. Nu atît copilăria mai neobișnuită, regimul special de viață, lipsa colegilor de școală sau alte asemenea povești (dacă ai o mare pasiune, un talent neobișnuit sau un țel cu totul special, renunțarea la unele lucruri vine cumva de la sine), cît necazuri mult mai concrete care apar și despre care aș vrea să amintesc cîte ceva.

Mulți foști tenismani, de exemplu, vorbesc în cărțile lor despre o sănătate afectată, despre articulații uzate, genunchi, coate, umeri, despre deformări și probleme ale coloanei vertebrale, despre dureri musculare și așa mai departe. Guillermo Vilas povestea că și după ce s-a lăsat de sportul de performanță, în mușchii săi continua să se producă acid lactic în exces și nu reușea să scape de dureri și febră musculară decît alergînd cîte zece kilometri în fiecare dimineață. Cum s-ar spune, se vedea obligat să-și continue alergarea de-o viață. Accidentările sînt și ele inevitabile într-o asemenea carieră. Medicina sportivă a ajuns la un nivel incredibil, dar tratamentele și operațiile sînt deseori menite să-l aducă pe sportiv înapoi pe teren cît mai repede și nu neapărat să-i rezolve problemele pentru toată viața. Se pot folosi tot felul de ligamente artificiale, șuruburi și alte „accesorii“ foarte bune, dar a căror durată de „întrebuințare“ e limitată în timp. Ce se întîmplă mai apoi, după ce sportivul se retrage, e treaba lui. În momentele de cinism, ortopezii obișnuiesc să spună că în sezonul cald „clienții“ le sînt asigurați cu regularitate din campionatul de fotbal, din cauza accidentărilor pe bandă rulantă, în vreme ce iarna, cînd fotbalul se oprește, „fluxul“ le e asigurat de nefericiții schiori și patinatori mai mult sau mai puțin profesioniști, care-și rup oasele pe pîrtii și patinoare.

Însă pe lîngă sportivi mai sînt și alte categorii de profesioniști care apar pe scenă și au cam aceleași necazuri. Acrobații de la circ, dar și dansatorii sau balerinii, de pildă. O fostă balerină îmi povestea că în întreaga ei carieră nu ține minte să fi existat momente în care să nu fi avut nici un fel de dureri musculare. Există filmări cu exercițiile fizice de-a dreptul înfiorătoare ale unor balerine mai mult sau mai puțin celebre sau fotografii șocante cu degetele de la picioare tumefiate, deformate sau sîngerînd din pricina mersului pe poante. Din asemenea eforturi teribile și dureri se nasc acele spectacole splendide și pline de grație. Sînt și activități care au ca finalitate apariția pe scenă, în spectacole, despre care probabil că foarte puțini își închipuie că necesită sacrificii serioase de ordin fizic. Recent am auzit, de pildă, cum o foarte tînără violonistă a fost nevoită să suporte mai multe operații la gît, din cauza cheagurilor de sînge provocate de marginea viorii. Și nu este un caz singular. Pentru a se proteja cît de cît, violoniștii folosesc batiste fabricate într-un mod special, care să nu afecteze sonoritatea instrumentului.

Știm că artiștii care cîntă și în mod special cîntăreții de operă trebuie să aibă grijă toată viața de corzile vocale, să fie atenți la înghețată și așa mai departe. Pe vremuri se spunea că un cîntăreț sau o cîntăreață de operă trebuie să aibă un volum cît mai mare, pentru ca întregul corp să constituie o cutie de rezonanță cît mai eficientă. Și, de dragul vocii, bietele artiste se îngrășau uneori intenționat. Astăzi, din fericire, se pune mai mult accent și pe jocul de scenă, ceea ce, indirect, duce și la un mai bun echilibru în ceea ce privește dimensiunile artiștilor. Mai departe, e bine știut printre cunoscători cum degetele cîntăreților de harpă se fac „franjuri“, poate și mai tare decît ale altor interpreți care cîntă la instrumente cu coarde.

Pianiștii... Ei bine, vă întrebați ce mai pot păți ăștia, că doar nu fac decît să apese pe niște clape? Dacă apasă în modul obișnuit nu se întîmplă nimic, dar dacă au cumva în repertoriu o piesă de Debussy, de pildă, cu mult glissando, și vor s-o exerseze serios, ca la carte, li se întîmplă, așa cum mi s-a povestit deunăzi, să le iasă pur și simplu unghiile din carne la degetele arătător și mijlociu. În fine, mai sînt și suflătorii. Despre ei, în lumea muzicală, circulă ideea că de la suflat le crește presiunea din cutia craniană, ceea ce, în cele din urmă, îi poate afecta serios. Nu știu cît e un adevăr dovedit sau o legendă, dar știu și o poveste cît se poate de reală. E vorba de un tînăr muzician studios, care avea buzele cam verzi și era mereu plin de bube și coșuri în jurul gurii. Cînta la trombon și trombonul era puțin coclit…