Încă din prima etapă a cercetării sale, prezentată în volumul din 2011, Dorin Bodea a avut o idee excelentă prin simplitatea sa: să-i întrebe pe subiecţi nu doar care sînt valorile lor principale, ci şi cum cred ei că ar aprecia ceilalţi români respectiva listă de valori. Nu cred, însă, că se aştepta la rezultatele obţinute! Căci ceea ce a rezultat, încă de atunci, din această comparaţie între valorile personale şi valorile celorlalţi a fost o distribuţie aproape simetric opusă. Astfel, de pildă, „comportamentul civilizat“ se afla în fruntea valorilor personale, în timp ce era plasat doar pe locul 76 în valorile atribuite celorlalţi români. Altfel spus, fiecare român se consideră o persoană civilizată, trăind într-o masă de români necivilizaţi. Desigur, supraaprecierea eului nu a fost inventată de români, ea este curentă, firească şi chiar necesară, dar în anumite limite!

Privind din partea opusă, retrogradarea valorilor românului (altul decît mine) nu mai apare ca un monopol al „demitizării“ efectuate de elite, spre furia poporului, ci este chiar tendinţa dominantă a exact acestui „popor“. Oricum am privi însă lucrurile, o asemenea distanţă între valorile atribuite sinelui şi cele atribuite celorlalţi membri ai aceleiaşi societăţi devine un fapt îngrijorător... 
Anul acesta, Dorin Bodea revine cu o a doua rundă a acestei „cercetări de suflet“, care aprofundează, printre altele, şi această chestiune. Precizez din capul locului că ancheta se referă doar la „valorile angajaţilor“, mai exact la un eşantion pseudoaleator de angajaţi majoritar tineri, cu studii superioare şi din mediul urban. În terminologia ciudată din ultima vreme, avem, deci, de-a face cu valorile României harnice, nu cu cele ale leneşilor... 
 
Situaţia se repetă, însă, şi în acest studiu, şi merită toată atenţia. Astfel, patru dintre primele cinci valori atribuite celorlalţi români se află pe ultimele locuri în topul valorilor personale: ce valorizează ei, dispreţuiesc eu, şi invers. Mai detaliat, valorile pentru care există maximum de distanţă – şi deci de tensiune – între autoatribuire şi heteroatribuire, între mine şi ei sînt, în ordine, următoarele: onestitatea/corectitudinea (86% autoatribuire vs 17% heteroatribuire); confidenţialitatea (88% vs 28%); persistenţa în muncă (86% vs 23%); excelenţa (81% vs 21%); schimbarea, îmbunătăţirea (88% vs 33%); dezvoltarea personală (89% vs 47%). Un indicator agregat sugerează o distanţă de 63 de procente între sine şi ceilalţi. Şi datele merg mai departe... 
 
Ce înseamnă toate acestea? 
Un lucru dramatic în simplitatea sa: majoritatea românilor trăiesc cu impresia fermă că multe dintre valorile lor cele mai importante nu sînt împărtăşite de către ceilalţi români; mai mult, că ele sînt mai degrabă marginalizate de către mai toţi ceilalţi concetăţeni. Şi, atenţie, vorbim despre tineri educaţi şi bine plasaţi pe piaţa muncii! Cum poate fi obţinut atunci un minim consens social în care acţiunile să fie rezonabil de convergente şi de previzibile, cum poate funcţiona o societate cu astfel de tensiuni valorice interne majore? În psihologie, am putea vorbi despre disonanţă cognitivă; în sociologie, am putea vorbi, poate, de disonanţă socială. 
În mod clasic, disonanţa cognitivă – ne spune Festinger, părintele acestei teorii – se referă la disconfortul psihic ce apare din împărtăşirea simultană a două sau mai multe convingeri (cognitions) conflictuale, ceea ce îi motivează puternic pe subiecţi să caute o „reducere a disonanţei“, pentru a-şi recăpăta un sentiment de echilibru şi coerenţă. Mutatis mutandis, am putea spune că „disonanţa socială“ se referă atunci la un disconfort social, ce apare ca urmare a percepţiei împărtăşite a unei distanţe semnificative între normele şi valorile personale şi cele ale restului societăţii – la limită, atunci cînd valorile fiecăruia sînt percepute ca opuse valorilor tuturor. Mai simplu spus, disonanţa socială s-ar referi la o stare de spirit împărtăşită de majoritatea societăţii şi marcată de sentimentul unui conflict sistematic între orientările valorice personale şi cele ale societăţii în care trăiesc. Desigur, se poate spune că este o simplă problemă de percepţie socială, deci „iluzorie“, şi nu structurală, „reală“. Doar că, atunci cînd acest soi de malaise este împărtăşit în mare măsură de o mare parte a societăţii, această „percepţie“ devine un fenomen social cît se poate de real. 
 
Disonanţa, ne spun toţi cercetătorii, este trăită dramatic, chiar dureros, şi cere o „rezolvare“ a ei, o reducere a disonanţei. Din acest punct de vedere, faimosul „merge şi-aşa“ este doar soluţia „struţului“: de fapt, nu e nici un conflict, deci nu avem nici o disonanţă – deci nici o problemă. Reversul medaliei îl constituie fatalismul, care elimină conflictul pentru că îl decretează ca dat inexorabil: de vreme ce nu există nici o soluţie, nu avem nici o problemă reală de rezolvat, asta e, aşa e românul... Vulpea la struguri – este şi aceasta o „soluţie“: hai să fim serioşi, onestitatea, munca, excelenţa, toate acestea nu pot fi atinse cu adevărat în viaţă – deci sînt „acre“ şi nu prea contează! Pe de altă parte, nevoia dramatică de reducere a disonanţei poate duce şi la revoltă împotriva surselor percepute ale acestor conflicte, de la vecini la establishment. 
Nu atît „complexul de inferioritate“ este, deci, problema noastră, ci mai degrabă acest soi de disonanţă socială care nu ne dă pace şi care ne învrăjbeşte într-atît, încît nu mai avem răgazul să o „reducem“ prin negociere. Iar acest conflict societal al valorilor, inevitabil mai mare în perioade de schimbări bruşte, nu este (doar) o problemă intelectuală din cerul ideilor, ci se joacă, în primul rînd, cu picioarele pe pămîntul realului... 
 
Vintilă MIHĂILESCU este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.