Vintilă MIHĂILESCU | ... @ hai-hui.ro

Românul altfel... decît toţi ceilalţi români

Încă din prima etapă a cercetării sale, prezentată în volumul din 2011, Dorin Bodea a avut o idee excelentă prin simplitatea sa: să-i întrebe pe subiecţi nu doar care sînt valorile lor principale, ci şi cum cred ei că ar aprecia ceilalţi români respectiva listă de valori. Nu cred, însă, că se aştepta la rezultatele obţinute! Căci ceea ce a rezultat, încă de atunci, din această comparaţie între valorile personale şi valorile celorlalţi a fost o distribuţie aproape simetric opusă. Astfel, de pildă, „comportamentul civilizat“ se afla în fruntea valorilor personale, în timp ce era plasat doar pe locul 76 în valorile atribuite celorlalţi români. Altfel spus, fiecare român se consideră o persoană civilizată, trăind într-o masă de români necivilizaţi. Desigur, supraaprecierea eului nu a fost inventată de români, ea este curentă, firească şi chiar necesară, dar în anumite limite!

Privind din partea opusă, retrogradarea valorilor românului (altul decît mine) nu mai apare ca un monopol al „demitizării“ efectuate de elite, spre furia poporului, ci este chiar tendinţa dominantă a exact acestui „popor“. Oricum am privi însă lucrurile, o asemenea distanţă între valorile atribuite sinelui şi cele atribuite celorlalţi membri ai aceleiaşi societăţi devine un fapt îngrijorător... 
Anul acesta, Dorin Bodea revine cu o a doua rundă a acestei „cercetări de suflet“, care aprofundează, printre altele, şi această chestiune. Precizez din capul locului că ancheta se referă doar la „valorile angajaţilor“, mai exact la un eşantion pseudoaleator de angajaţi majoritar tineri, cu studii superioare şi din mediul urban. În terminologia ciudată din ultima vreme, avem, deci, de-a face cu valorile României harnice, nu cu cele ale leneşilor... 
 
Situaţia se repetă, însă, şi în acest studiu, şi merită toată atenţia. Astfel, patru dintre primele cinci valori atribuite celorlalţi români se află pe ultimele locuri în topul valorilor personale: ce valorizează ei, dispreţuiesc eu, şi invers. Mai detaliat, valorile pentru care există maximum de distanţă – şi deci de tensiune – între autoatribuire şi heteroatribuire, între mine şi ei sînt, în ordine, următoarele: onestitatea/corectitudinea (86% autoatribuire vs 17% heteroatribuire); confidenţialitatea (88% vs 28%); persistenţa în muncă (86% vs 23%); excelenţa (81% vs 21%); schimbarea, îmbunătăţirea (88% vs 33%); dezvoltarea personală (89% vs 47%). Un indicator agregat sugerează o distanţă de 63 de procente între sine şi ceilalţi. Şi datele merg mai departe... 
 
Ce înseamnă toate acestea? 
Un lucru dramatic în simplitatea sa: majoritatea românilor trăiesc cu impresia fermă că multe dintre valorile lor cele mai importante nu sînt împărtăşite de către ceilalţi români; mai mult, că ele sînt mai degrabă marginalizate de către mai toţi ceilalţi concetăţeni. Şi, atenţie, vorbim despre tineri educaţi şi bine plasaţi pe piaţa muncii! Cum poate fi obţinut atunci un minim consens social în care acţiunile să fie rezonabil de convergente şi de previzibile, cum poate funcţiona o societate cu astfel de tensiuni valorice interne majore? În psihologie, am putea vorbi despre disonanţă cognitivă; în sociologie, am putea vorbi, poate, de disonanţă socială. 
În mod clasic, disonanţa cognitivă – ne spune Festinger, părintele acestei teorii – se referă la disconfortul psihic ce apare din împărtăşirea simultană a două sau mai multe convingeri (cognitions) conflictuale, ceea ce îi motivează puternic pe subiecţi să caute o „reducere a disonanţei“, pentru a-şi recăpăta un sentiment de echilibru şi coerenţă. Mutatis mutandis, am putea spune că „disonanţa socială“ se referă atunci la un disconfort social, ce apare ca urmare a percepţiei împărtăşite a unei distanţe semnificative între normele şi valorile personale şi cele ale restului societăţii – la limită, atunci cînd valorile fiecăruia sînt percepute ca opuse valorilor tuturor. Mai simplu spus, disonanţa socială s-ar referi la o stare de spirit împărtăşită de majoritatea societăţii şi marcată de sentimentul unui conflict sistematic între orientările valorice personale şi cele ale societăţii în care trăiesc. Desigur, se poate spune că este o simplă problemă de percepţie socială, deci „iluzorie“, şi nu structurală, „reală“. Doar că, atunci cînd acest soi de malaise este împărtăşit în mare măsură de o mare parte a societăţii, această „percepţie“ devine un fenomen social cît se poate de real. 
 
Disonanţa, ne spun toţi cercetătorii, este trăită dramatic, chiar dureros, şi cere o „rezolvare“ a ei, o reducere a disonanţei. Din acest punct de vedere, faimosul „merge şi-aşa“ este doar soluţia „struţului“: de fapt, nu e nici un conflict, deci nu avem nici o disonanţă – deci nici o problemă. Reversul medaliei îl constituie fatalismul, care elimină conflictul pentru că îl decretează ca dat inexorabil: de vreme ce nu există nici o soluţie, nu avem nici o problemă reală de rezolvat, asta e, aşa e românul... Vulpea la struguri – este şi aceasta o „soluţie“: hai să fim serioşi, onestitatea, munca, excelenţa, toate acestea nu pot fi atinse cu adevărat în viaţă – deci sînt „acre“ şi nu prea contează! Pe de altă parte, nevoia dramatică de reducere a disonanţei poate duce şi la revoltă împotriva surselor percepute ale acestor conflicte, de la vecini la establishment. 
Nu atît „complexul de inferioritate“ este, deci, problema noastră, ci mai degrabă acest soi de disonanţă socială care nu ne dă pace şi care ne învrăjbeşte într-atît, încît nu mai avem răgazul să o „reducem“ prin negociere. Iar acest conflict societal al valorilor, inevitabil mai mare în perioade de schimbări bruşte, nu este (doar) o problemă intelectuală din cerul ideilor, ci se joacă, în primul rînd, cu picioarele pe pămîntul realului... 
 
Vintilă MIHĂILESCU este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010. 
 

11 comentarii 16311 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 474, 14-20 martie 2013

Citind si articolul, si

Citind si articolul, si comentariile, mie mi se pare evidenta nu disonanta sociala, ci problema de evaluare si autoevaluare. Dupa cum subliniau unii dintre cititorii care au comentat mai sus, valorile nu au, pe piciorul nostru de plai, criterii clare. Simptomele nu pot scapa  nimanui, cred eu, si se regasesc in "opinia publica".  Plagiatul este doar o idee academica abstracta, nu furt. Furtul in campanie este de asteptat si nici el nu e chiar furt, asa. Sa fim sinceri, nu suntem nemti - si prin "neamt" nu definesc apogeul corectitudinii, ci doar criterii precise si clare de evaluare a comportamentelor sociale.

 

Imi permit sa dau un exemplu. Cati dintre noi ar admite ca este corect sa fim raportati de vecini la politie cand am coborat din masina beti? In Germania, e perfect normal. Condusul in stare de ebrietate este o infractiune si pune in pericol intreaga societate. Oricine sesizeaza asa ceva va raporta politiei, care va veni frumos in vizita, va constata ca motorul este cald, ca alcoolemia este peste limita legala si va aplica legea germana pentru cazul cu pricina. La noi, nu doar ca acest comportament il va scandaliza pe cel reclamat, ci va scandaliza tot cartierul, si probabil si Politia Romana pe motiv ca luma sta pe geam in loc sa-si vada de treaba. Acelasi cartier si aceeasi Politie care nu isi vor asuma vina ca, desi l-au vazut/prins in mod repetat pe Popescu coborand beat din masina, nu l-au oprit inainte sa accidenteze un copil din cartier ce se juca cu mingea pe strada din zona rezidentiala cu limita de viteza de 30 km/h prin care Popescu mergea viteaz si beat cu 80, sa demonstreze ce poate masina.

 

Valorile "balcanice" si sudice nu au un caracter absolut, sunt in general la "mica intelegere". Nu cred ca acest studiu ce evidentiaza disonanta sociala va avea alte rezultate in Turcia, Serbia, Italia sau Spania. Insa este un fals pozitiv pentru disonanta sociala, de fapt exista o consonanta sociala aproape generalizata in privinta regulilor "flexibile" si valorilor "relative". Iar aceasta consonanta da o libertate mare fiecaruia pentru a defini notiuni absolute precum onestitatea, competenta sau loialitatea in functie de propriul comportament raportat la cei din jur (eu fur mai putin, deci sunt cinstit; de asemenea, fur din nevoie, daca nu as fura nu as putea supravietui cu salariul pe care il am, deci nici nu sunt de vina pentru ca fur; sunt cinstit nu pentru ca nu as fura deloc, ci pentru ca sunt cel mai cinstit dintre cei de aici). 

 

Exista disonanta si se manifesta prin toate acele simptome despre care vorbiti in articol, dar cred ca as cauta cauza mai degraba in abilitatea cetatenilor de a se raporta la reguli. Relatiile dintre stat si cetateni sunt, din acest punct de vedere, similare cu relatiile dintre parinti si copii. Daca parintii impun reguli clare si le aplica foarte clar de fiecare data, au un copil disciplinat si fericit. Il lasa de capul lui si aplica regulile cand isi aduc aminte de ele, au reguli neclare, nu au reguli - vor avea un copil neastamparat, nefericit si instabil emotional. De multe ori, chiar mi se pare ca putem fi caracterizati destul de precis ca fiind copii instabili emotional, cu prea multe sau prea putine de demonstrat parintilor, celorlalti copii si oricui e dispus sa asculte, avand intotdeauna pregatit discursul cu "Cutarescu a inceput" sau "da, dar si Cutarescu a....." (pentru orice eventualitate). 

Corectitudine

In facultate la presiunea parintilor am platit urmatoarea taxa cu o saptamana inainte inceperii anului universitar.

Peste o saptamana ma plimbam in fata secretariatului unde pe panoul de anunturi era trecuta o lista cu cei care au trecut la buget printre care eram si eu. M-am dus la secretariat cerand banii inapoi, mirat de ce nu am fost oprit cand i-am platit initial.

Raspunsul a fost sa mai revin, ca banii sunt in contabilitate deja si sa merg sa depun o cerere in alta cladire, si asa mai departe. Banii nu i-am mai primit.

Pe de alta parte am toate chitantele la plata impozitului, pensia, sanatate, etc.

Asadar sa nu mi sa spuna 'cutzu' fiindca eu sunt corect si, nu ma intereseaza, caci nu e singurul exemplu in care eu sunt luat de fraier, orice este in multimea {!me} (Not me - notatie C/C++) este un mare bandit.

Da,

...foarte bine punctat. Cred că ați pus degetul pe o rană reală!

harnici vs. ?

Heteroevaluarea este facuta asupra aceleiasi categorii care o si face?

Motivul diferentei

Eu cred ca diferenta intre valorile individuale si cele atribuite celorlalti vine dintr-o eroare in structura chestionarului (adica o eroare de masurare). Astfel, se induce sentimentul posibilitatii unei paralele intre cele doua seturi de valori, cand, de fapt, perceperea/aprecierea unui set se face cu totul altfel decat la celalalt. Astfel, propriile valori sunt enuntate aspirational, bazat pe credinte, in timp ce valorile celorlalti sunt enuntate critic, bazat pe comportamentul observat al celorlalti privit prin lentila deformatoare a asteptarilor noastre de la ei. Este ca si cum compar o dieta pe care ma jur sa o respect de maine cu felul in care se imbuiba vecinul meu de masa de la fast food. Daca acest studiu ar fi masurat inteligent, spre exemplu, chiar pentru acelasi subiect, pe de o parte valorile si pe de alta comportamentul, sunt sigur ca ar fi existat si aici diferente majore, date de incapacitatea omului de a se comporta rational si in concordanta cu propriile valori.

rezon !...

 Ma bucur ca ati ilustrat perfect "motivul diferentei" prin expresia "daca acest studiu ar fi fost inteligent". Adica: daca EI (specialistii) ar fi fost inteligenti (ca MINE), diferenta n-ar fi existat. Exact asa este - si de aceea apar aceste diferente, pentru ca foarte multi gindesc ca dumneavoastra !...

Imi pare rau, dar ati inteles

Imi pare rau, dar ati inteles gresit. Si m-ati citat gresit. Eu nu am scris "daca acest studiu ar fi fost inteligent", cu toate concluziile subintelese pe care probabil sunteti indreptatit sa le trageti din aceasta premiza. Am scris "Daca acest studiu ar fi masurat inteligent, spre exemplu, chiar pentru acelasi subiect, pe de o parte valorile si pe de alta comportamentul, sunt sigur ca ar fi existat si aici diferente majore, date de incapacitatea omului de a se comporta rational si in concordanta cu propriile valori." Probabil ca exprimarea mea e un pic cam greoaie si cu multe propozitii subordonate. Sa o curatim. Daca studiul ar fi masurat alceva, si anume valorile subiectului si, atentie!, comportamentul aceluiasi subiect (nu al celorlalti), ar fi existat si aici diferente majore. Adica daca studiul ar fi masurat altceva, si anume diferenta dintre valori si comportamentul observat pentru acelasi individ. In ceea ce priveste cuvantul "inteligent", (aici cu valoare de adverb, ca sa fim intelesi), eu cred ca e greu sa masori printr-un chestionar comportamentul unui individ, pentru ca va raspunde ceea ce crede ca da bine, si nu ceea ce e adevarat. Si atunci, intrebarile trebuie sa fie construite cu multa inteligenta. De unde si "daca acest studiu ar fi masurat inteligent...".

Acum ca (sper) ne-am lamurit, si daca tot mi-ati facut cinstea sa intrati in dialog, as vrea sa va intreb ce parere aveti la rece despre eroarea de masurare pe care am semnalat-o in prima interventie. Multumesc!

 

Cred ca "pe viu"ne-am putea

Cred ca "pe viu"ne-am putea intelege mai bine, dar asta e... Categoric, exista totdeauna diferente intre discurs (aici raspunsurile la chestionar) si comportament si totdeauna exista un decalaj intre valorile declarate si comportamentele asumate. Comportamentele nu pot fi insa "masurate" si ca atare "diferentele" despre care vorbiti nu pot fi evaluate decit prin luni si luni de observatie de teren, deci cu alte mijloace. Altfel spus, un astfel de studiu (ancheta prin chestionar) nu poate masura si altceva si in nici un caz "diferenta dintre valori si comportamentul observat pentru acelasi individ"; pur si simplu nu este posibil metodologic! O spuneti si dvs, de fapt, vorbind despre comportamentul "observat" - deci observatie, nu chestionar ! Asadar, "la rece", nu este o "eroare" de masurare, ci o onestitate metodologica - iar onestitatea totdeauna limiteaza, ce sa-i facem, ne obliga sa spunem mai putine despre mai putine lucruri, dar despre alea sa fim cit de cit siguri ca sint cam asa...

criterii

Ar fi interesant de stiut ce criterii au folosit subiectii pt auto si hetero evaluare. Cineva care afirma ca pentru el onestitatea, persistenta in munca, imbunatatirea personala sunt valori importante probabil se si considera onest, muncitor si cu un interes viu pentru imbunatatirea personala...
Care sunt criteriile dupa care isi autoevalueaza onestitatea? Nu minte niciodata? Sau doar ocazional? Isi recunoaste greselile inainte de a fi luat la intrebari? Nu consuma hartia/telefonul la servici in interesul personal? Nu sta pe facebook cand ar trebui sa lucreze? Recunoaste contributia preponderenta a unui coleg la succesul unui proiect atunci cand s-a efectuat o lucrare in echipa? Nu isi favorizeaza "simpatiile" in detrimentul celorlati atunci cand este posibil sa o faca?
Si care sunt criteriile dupa care sunt "ceilalti" evaluati cum ca ar fi niste corupti neevoluati, mincinosi si putori?

O scala de la 1 la 10 ar ajuta poate si mai mult la cresterea acuratetii...

Evident stim sa recunoastem corect valorile pozitive, dar ne lipseste o clara si amanuntita definitie a lor, la care sa ne raportam. Ne consideram mai buni prin comparatiecu "ceilalti": "sunt onest pentru ca eu nu mint atat de mult, nici nu trag chiulul atat de mult ca ceilalti si nu sunt pe pozitia in care sa pot favoriza pe cine-mi place (din pacate)"

Si ar mai fi interesant, pentru mine cel putin, sa stiu si ce raspuns ar da subiectii la intrebarea "cum credeti ca v-ar evolua persoanele din anturaj, raportat la valorile pe care le-ati enuntat?". Cei din jur, prin capacitatea lor de a recunoaste valorile pozitive, pot servi drept o buna oglinda, daca le regasesc sau nu in noi. "Eu sunt cinstit si muncitor, dar nu reusesc sa-i conving si pe ceilalti de asta" pare o replica dintr-un banc cu Bula.

Performanța la români

Istoria noastră noastră a demonstrat că românul cu românii nu a prea perfomat. Sau și-a căutat refugiul la alții, sau a băltit într-un narcisism păgubos. Poate se găsesc și exemple care să mă contrazică, dar nu cred că multe....

Conflicte de valori

Extrem de interesantă analiza statistică pe care ați prezentat-o și mai ales concluziile acesteia. Tocmai citesc cartea lui D. Kahneman, ”Gândire rapidă, gândire lentă”, unde apar exemple similare, de pildă cu privire la părerea șoferilor: toți se consideră mai buni decât marea majoritate. Oare oameni ca Hitler sau Stalin ce părere aveau despre ei înșiși? Este fascinantă capacitatea minții umane de a se auto-justifica. Fiecare crede despre sine că este bun și, mai mult, că este mai bun decât marea majoritate.

Discuția despre conflictele de valori îmi evocă un episod bulversant din viața mea, petrecut în anul 2007. Eram pe atunci ATER (asistent temporar) la Université de Nice. Ceea ce vedeam acolo, ca sistem social academic, îmi plăcea foarte mult. Prin contrast, mă gândeam la atmosfera apăsătoare de la noi (eram doar temporar în Franța). Am ajuns în punctul în care comportamentul unui anumit profesor din universitatea de acasă a devenit, în ochii mei, sufocant de revoltător. Am scris atunci, parcă posedat, un text polemic foarte agresiv. În paranteză fie spus, cuvintele pot fi într-adevăr otravă. Sper să fiu iertat pentru păcatul răutății mele.

Făcând abstracție de latura emoțională, care avea legătură și cu implicarea mea personală indirectă, privind retrospectiv văd acum diferența enormă dintre ceea ce consideram eu moral, respectiv ceea ce considera moral ”victima” pamfletului meu. Pentru mine, ”moral” însemna: să îți pese de studenți, să faci cercetare de o anumită calitate, să îți sprijini echipa de cercetare alocând fondurile în mod echitabil, să ai grijă de cei din echipa ta din punct de vedere al încărcării cu sarcini și al oferirii de suport, să ai relații umane și firești cu subalternii (în fapt colegi mai tineri) și să ajuți tinerii să evolueze. Apoi, dacă ești îndrumător de doctorat, să ai musai o minimă contribuție științifică la articole și să citești tezele făcând observații concrete. Ascultând ulterior vorbele acestui profesor, am aflat că eu eram de fapt cel profund imoral prin poziția textului meu nerușinat. Această discrepanță de valori mi-a stârnit curiozitatea, mai ales că profesorul cu pricina se referise într-o doară la niște ”valori morale tradiționale”.

Mi-a trebuit mai mult timp să identific empiric legile nescrise ale moralei locale. Iată ce am descoperit. În primul rând, cea mai de preț muncă este cea administrativă. De altfel, acest tip de activitate este și cea mai legată de bani. Didacticul și cercetarea pot fi sacrificate. Ca tânăr angajat, datorezi faptul că ai ajuns în sistem unui anumit profesor (căci rareori există un concurs cu mai mult de un candidat pe un loc). Acest profesor îți oferă ore dintr-un volum mai mare (câteva norme) pe care le gestionează (neoficial) prin bunăvoința șefului de departament (care în schimb primește susținere, voturi). Această favoare, de a fi fost adus în sistem, este atât de mare încât, în principiu, nu trebuie să te mai aștepți la nimic altceva. De exemplu, în cazul unui proiect de cercetare, profesorul care conduce echipa are dreptul să își aloce sieși până la 90% din fonduri deoarece el a adus contractul (și nimeni nu este de neînlocuit). De asemenea, din motiv că ti-a dat ore, nu este obligatoriu să se implice prea mult în munca legată de articolele de cercetare (unde va fi, de regulă, co-autor din oficiu). Astfel degrevat, profesorul se va putea implica și mai mult în activități administrative. Ca asistent, dacă ți se cere să prestezi 40 de ore de laborator pe săptămână sau corectezi 500 de lucrări tot într-o săptămână, nu ai voie să refuzi. Loialitatea este de mare preț: vei vota așa cum îți cere ”aparținătorul” tău. Cei mai răbdători rezistă și așteaptă ziua în care vor deveni șefi, pentru a proceda probabil în același mod, deja validat. Ierarhia e clară, regulile sunt simple. Sistemul este perfect stabil dacă nu se încalcă regula obedienței. Orice critică la adresa sistemului este indecentă. Axioma morală de bază sună așa: ”este bun ceea ce menține stabilitatea”. Astfel, se dovedea că înțelegerea mea inițială despre morală fusese complet eronată.

Desigur, descrierea mea de mai sus este una caricaturală, exagerată și părtinitoare, dar nu răuvoitoare. Sistemul real este mult mai virtuos. ”Muza” mea, profesorul, era totuși departe de medie, din fericire. Exemplul este însă util pentru a arăta că, așa cum indivizii își modelează morala după propriile interese, și sistemele sociale pot să își creeze propriile valori morale, care să le asigure stabilitatea. Tot în cartea lui Kahneman se vorbește despre aversiunea față de pierdere, care conduce la un mecanism de păstrate a stării curente. Problema, deloc simplă, este cum se poate trece de la o stare stabilă la o altă stare, tot stabilă, dar superioară.

În fine, dincolo de diferențele în ceea ce privește valorile morale, cred că ar trebui să existe un fel de supra-valori comune, care să ne ajute să ne armonizăm totuși. Așa cum ne învață și înțelepții, o condiție este să luptăm pentru schimbarea în bine cu detașare, conștienți de propriile limitări, dar nu pentru a judeca și pedepsi ci cu acceptare, înțelegere și iubire față de oameni.

 

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Biblioteca Publică din New York

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Nu departe de blocul meu, un băiat uşor zdrenţăros mi-a cerut bani în felul următor: „Daţi-mi şi mie ceva, că de două ore caut în gunoaie şi nu găsesc nimic“ (I. P.)

● Am primit un e-mail de la „Teneși Sport“ cu titlul „Elimină mirosurile neplăcute din frigider cu 1 leu“. Cine și-o fi ținînd „teneșii“ în frigider?! (C. Ș.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI