Am prestat seara la fotbal, baschet şi ping-pong cu ceilalţi copii. În ciuda faptului că au nişte poveşti îngrozitoare de viaţă (război, abuz sexual, muncă forţată, închisoare, violenţă), sînt fericiţi că se pot juca împreună. Ionuţ e clar vedeta, căci joacă fotbal cel mai bine.

Sîntem şi trei moşi. Din greşeală, îi dau unuia dintre ei la gioale. Rîdem şi continuăm să ne jucăm fotbal. Desculţi. Exact peste 48 de ore, la o cină de fiţe, o să aflu că este unul dintre cei mai bogaţi suedezi.  

Hotelul e senzaţional. Nu am stat niciodată într-un loc mai fain. Nu e nimic luxos, dar e aranjat cu un gust impecabil şi ai senzaţia că eşti acasă. Patronii sînt foarte de treabă şi se poartă minunat cu Rică şi cu Ionuţ. Amîndoi copiii sînt un pic nedumeriţi de ce li se întîmplă. Mănîncă bucuroşi tot ce li se oferă. Bunica obişnuia să mă ameninţe că o să-mi rupă curul dacă mă prinde că fur ceva, dar să nu refuz niciodată ce primesc. Se pare că nu am fost singurul care a primit sfaturi de felul ăsta.  

Începem dimineaţa cu o plimbare pe malul lacului, iar Ionuţ este impresionat de stivele de lemn de construcţie care stau nesupravegheate. Este incredibil de curat, iar faptul că trece o maşină care spală strada pare o risipă de bani. E plin de raţe, gîşte şi lebede şi e o linişte incredibilă.   

Castelul doamnei regine e plin de tablouri. Mă gîndesc că n-ar fi stricat deloc un influx de gene diferite, nu de alta, dar cele mai multe tablouri ar putea fi folosite cu succes la terapii de şoc.  

Mobila din lemn de mahon, patul imperial, curtea interioară, tunurile de apărare şi felul absolut impecabil în care arată castelul, care are mai mult de 500 de ani, îi lasă pe puşti cu gura căscată.  

Protocolul este foarte strict şi organizatorii par speriaţi de grupurile mai tuciurii, mai ales cînd noi ne pierdem vizitînd uriaşul castel. Ne împrietenim rapid cu grupul din Africa de Sud. Sînt din ghetoul din Capetown – cîntă absolut senzaţional şi au un ritm incredibil. Ionuţ e foarte încîntat că poartă haine cam la fel şi că îl lasă să bată la darabană de fiecare dată cînd are chef. Rică e o ruşine pentru etnie – e clar afon. Peste o zi va deveni vedetă, dovedind că poate să lucreze în lemn mult mai bine decît oricare copil.  

Ceremonia ţine vreo două ore. Regina pare că e o admiratoare a lui Iohannis sau că a făcut acelaşi training de robotizare în funcţii de conducere. Facem poze cu ea cînd ne înmînează premiul. Pozele ies superhaioase, mai ales că ţin premiul în mîna care este în spatele reginei. A doua zi un prieten face un videoclip fabulos în care par că sînt un super-șmecher. Îl arăt suedezilor, care se prăpădesc şi ei de rîs. 

Seara ne jucăm din nou în sala de sport a şcolii din Mariefred. E o şcoală veche de cîteva sute de ani care arată mult mai bine decît orice şcoală din România.   

Rică decide că vrea să le arate copiilor cum se prinde peşte cu mîna. Grupul de copii începe să se închege, în ciuda dificultăţilor de comunicare. Ajungem la hotel după 11. Copiii sînt cu gurile pînă la urechi, nu i-am văzut nicicînd mai fericiţi. Adorm în cinci minute. Sînt frînt de oboseală şi adorm şi eu, nu înainte de a-l auzi pe Rică rîzînd în somn.