Revenirea religiosului?
Da, ştim cu toţii profeţia lui Malraux, indiferent dacă acesta chiar a spus-o ori chiar a spus-o aşa sau nu. Ea a intrat ca atare în conştiinţa publică. Şi chiar se vorbeşte – şi se poate vorbi – despre o reîntoarcere a credinţei în ultimele decenii. Unii sînt însă de părere că lucrurile sînt ceva mai complicate şi că sub această etichetă prea generică se ascund fenomene relativ distincte. Marc Augé, de pildă, identifică cel puţin trei categorii distincte de astfel de fenomene sociale particulare ce se regăsesc în imaginea globală a revenirii religiosului. Prima este una veche, constînd în primenirea periodică a marilor religii, aspiraţia de revenire la origini, la „adevărata“ formă de creştinism, islamism etc. O a doua, nu total nouă nici ea, constă în recursul la religie, din afara ei şi pentru motive străine de menirea sa definitorie. Aici intră, bineînţeles, recursul major la religie al politicului sau politizarea bisericilor, de la fundamentalismul islamic la folosirea lui Dumnezeu ca agent electoral în alegerile din ţara noastră. Mai intră însă şi o puzderie de „recursuri minore“, mai mult sau mai puţin private şi individuale, de la folosirea geomanţiei asiatice la construirea zgîrie-norilor din Hong Kong şi pînă la binecuvîntarea maşinilor în mănăstirile din România. În sfîrşit, forma cea mai recentă, inedită şi în plin avînt o constituie ceea ce Augé numeşte, cu un termen generic, „căutarea autenticului“: practici dintre cele mai diverse, adesea combinate după reţete ad hoc, de împlinire spirituală, de căutare a sensului vieţii, a adevărului existenţei, de la cocktail-urile de înţelepciune orientală şi pînă la cultul recent al corpului sau la comunităţile de eco-vegetarieni. Dar mai este vorba în aceste cazuri cu adevărat de religie? Majoritatea au rezerve. Astfel, Augé vorbeşte despre „religie à la carte“, iar Balandier despre „religios“, pe care îl diferenţiază, prudent, de religie.
Ce se întîmplă însă din acest punct de vedere la noi? „Cartografierea socială a Bucureştiului“ realizată de colegul meu Alfred Bulai oferă cîteva sugestii în acest sens.
Mai întîi, deşi numărul ateilor declaraţi este infim, nici cel al „practicanţilor“ adevăraţi nu pare să fie foarte mare: în Bucureşti doar aproximativ o treime ar intra în această categorie – restul merg la biserică doar de cîteva ori pe an sau deloc. Apoi, deşi încrederea în Biserică se află pe primele locuri în toate sondajele naţionale, încrederea în preoţi este împărtăşită doar de 43% dintre bucureşteni. Ea este de două ori mai mare decît media încrederii în reprezentanţii principalelor instituţii ale statului, ce-i drept, dar mai mică decît încrederea în medici sau profesori.
Cea mai mare şi grăitoare surpriză vine însă de la opţiunea între „Dumnezeu l-a creat pe om“ şi „omul se trage din maimuţă“: un procent de două treimi din populaţia Bucureştiului este declarat creaţionistă! Nu sîntem unici în lume nici la acest capitol, dar faptul că în secolul XXI, într-o metropolă europeană, „evoluţioniştii“ sînt de trei ori mai puţini decît „creaţioniştii“ rămîne un fapt care te pune pe gînduri... De aici încolo lucrurile se complică şi mai mult: între 20 şi 30% dintre bucureşteni declară că au fost la ghicit în cafea, în cărţi sau în palmă şi 41% că au fost descîntaţi. Aceste practici magice nu corelează statistic semnificativ cu opţiunea pentru creaţionism, ce-i drept, dar procentul celor care recurg la ele este de trei ori mai mare în rîndul fidelilor creaţionismului, decît printre evoluţionişti – ceea ce nu sună tocmai „ortodox“...
Alte date sînt cel puţin la fel de surprinzătoare, chiar dacă aparent fără legătură cu problema religiei. Astfel, de pildă, la întrebarea Dacă ar veni din nou comuniştii la putere şi i-ar aresta pe toţi politicienii actuali, dvs. cum aţi reacţiona?, doar 8% dintre bucureşteni declară că ar protesta, şi cu riscul închisorii; peste o treime ar fi bucuroşi! Cum poţi fi atît de credincios şi să te bucuri în acelaşi timp de o eventuală revenire a comunismului, mă întreb?
Şi lucrurile nu se opresc aici: concetăţenii noştri declară şi că, pe perioada crizei, ar trebui desfiinţate partidele politice (18%), instituţia preşedinţiei (10%), parlamentul (14%), primăriile de sector (11%) şi ar trebui să guverneze armata (13%), iar veniturile oamenilor de afaceri ar trebui limitate (37%). De asemenea, peste o treime dintre bucureşteni consideră că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea. În sfîrşit, 1 din 6 bucureşteni consideră că legionarii au fost eroi ai neamului.
Aceste opinii şi atitudini nu sînt neapărat legate între ele şi nu reprezintă cîtuşi de puţin o majoritate (slavă Domnului!), dar exprimă fără îndoială o anumită stare de spirit ce începe să-şi facă loc în societatea noastră. Altfel spus, ele sînt simptomatice. Şi spun ceva şi despre un fundal emoţional pe care se desfăşoară această retragere a raţionalismului modern şi democratic. În acest context, oamenii par să vadă în creştinism nu atît iubirea de aproapele, cît speranţa (sau frica, după caz...) de pedepsire a păcătoşilor cu armele divinului – şi în măsura în care nu prea mai au încredere în armele societăţii. Dincolo de religie, recursul la religios pare să aibă astfel loc pe un fond de nemulţumire şi nesiguranţă şi să alunece fie spre misticism, fie spre un soi de autoritarism vindicativ. O combinaţie din care oricînd se poate naşte un soi nu tocmai nou de totalitarism. În orice caz, îmi vine greu să cred că revenirea zdrobitoare a creaţionismului în credinţele concetăţenilor noştri poate fi interpretată pur şi simplu ca o renaştere a creştinismului...