"Regina Maria, libertate prin graţia scrisului“ – interviu cu Gabriel BADEA-PĂUN

După mai bine de 50 de ani de la prima ediţie franceză, editura Lacurne din Franţa publică, în decembrie 2014, volumul Reine Marie de Roumanie „Histoire de ma vie“, 1875-1918. Noua ediţie franceză a memoriilor reginei Maria este îngrijită şi prezentată de istoricul român de artă Gabriel Badea-Păun, autor, între altele, al volumelor Mecena şi Comanditari. Artă şi mesaj politic, premiat în România, sau Portraits de Société XIX-XXe siècles şi Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre, premiate în Franţa.

Memoriile reginei Maria a României, fiică a ducelui de Edinburgh şi a prinţesei Maria Alexandrovna a Rusiei, nepoată a reginei Victoria şi a ţarului Alexandru al II-lea, au fost publicate, în timpul vieţii, în română, în engleză, la New York, în franceză, la Paris. Redactată în original în engleză, autobiografia reginei Maria a fost citită de Virginia Woolf, care semnează, în epocă, o cronică uluitoare, într-un săptămînal londonez feminist. Neaşteptata recenzie din 1934 este una din noutăţile pe care Gabriel Badea-Păun le valorifică în recenta ediţie franceză. (C. H.)

Editorul francez, Cédric de Fougerolle, preciza, la lansarea de la Ambasada României din Paris, că interesul de a republica memoriile reginei Maria e legat de prestigiul limbii franceze; sînteţi de acord, ştiind că memoriile au fost redactate în engleză, în original? Cum l-aţi convins pe editorul francez de interesul unei noi ediţii?

Ideea republicării lor mi-a venit oarecum ciudat. Într-una din zile, am observat că biografia pe care am dedicat-o reginei Elisabeta a României, Carmen Sylva, apărută în Franţa în 2011, figura pe un site al unei agenţii de turism care organiza călătorii în România, la rubrica „zece cărţi pentru a vă pregăti voiajul“! Şi mi-am zis, de fapt, de ce nu.

Apoi, uitîndu-mă în raionul de la FNAC consacrat cărţilor cu subiect românesc din categoria istorie modernă sau contemporană, am găsit doar patru sau cinci volume, probabil cea mai sărăcăcioasă secţiune!

De asemenea cunosc, căci l-am testat graţie lucrărilor mele precedente, interesul unui public de nişă, francofon, pentru astfel de biografii şi memorii, consacrate suveranilor ori personalităţilor politice şi mondene, din întreaga Europă: ele sînt distribuite nu numai în Franţa, ci şi în Belgia, Luxemburg, Elveţia sau în Québec. Acest interes, apărut după căderea Cortinei de Fier, a sporit în deceniul următor, accelerîndu-se în ultimii ani.

După fascinaţia pentru Rusia ţaristă, a venit şi rîndul ţărilor din Europa Centrală şi Răsăriteană. Publicul francofon redescoperă, cu o surpriză sincer nedisimulată, o istorie comună făcută de oameni, e drept – dintr-o anumită elită socială, care circulau, se instruiau, schimbau opinii, ai cărei membri se iubeau, se căsătoreau, se înfruntau în conflicte militare sau politice. În Europa secolului al XIX-lea, a marilor puteri, a imperiilor transnaţionale sau a statelor mici, pentru aristocraţie şi înalta burghezie frontierele nu contau în mod deosebit, mijlocul de comunicare era limba franceză şi cu toţii împărtăşeau o anumită admiraţie pentru cultura şi viaţa pariziană.

Dacă această amintire a rămas vie în conştiinţa românească până după anii ’90, ea este aproape uitată astăzi în Franţa, chiar şi în rîndul elitei, şi situaţia este asemănătoare pentru Polonia, Ungaria, Serbia sau Bulgaria. Iniţiativa domnului Cédric de Fougerolle, directorul editurii Lacurne, de a publica sau republica, începînd de acum doi ani, din 2012, memorii scrise de membri ai acestei aristocraţii şi burghezii trasnaţionale, se înscrie cumva în acest val de reevaluări ale istoriei noastre europene comune. Dacă vă uitaţi în indexul de persoane al volumelor de memorii, sînt prezenţi polonezi, unguri, bulgari, germani, sîrbi şi români, pe lîngă francezi, englezi sau germani. Coperta volumului este ilustrată de un portret al reginei Maria a României, născută principesă a Marii Britanii şi Irlandei, realizat de un portretist de origine maghiară, Philip de László, în 1936. Regina Maria, deşi recunoştea amuzată că a fost pusă la mare încercare cînd a venit în România, în 1893, să comunice cu supuşii ei în limba franceză, limbă pe care nu o stăpînea pe atunci prea bine, a reuşit să convingă mai tîrziu, la Paris, în 1919, între alţii şi pe Georges Clemenceau, să accepte revendicările teritoriale ale României! Aceasta este Europa cosmopolită de pînă la al Doilea Război Mondial şi aceştia sînt actorii ei! Cînd am propus republicarea memoriilor reginei Maria, proiectul nu putea decît corespunde liniei editorale. A fost acceptat şi realizat într-un timp record.

Aţi descoperit memoriile reginei Maria în anii ’90, odată cu publicarea lor în limba română, după o cenzură de 50 de ani, impusă de regimul comunist. Ce v-a frapat, în epocă, ce v-a emoţionat?

M-am născut la Sinaia, pe Furnica, în apropierea Castelului Peleş. Am vizitat castelul doar după ce s-a redeschis în 1990. Avînd un stră-străbunic pe care îl chema Vasile D. Păun, profesorul de limba română al principelui Ferdinand, anumite poveşti îmi erau cunoscute înainte de 1989, cînd aveam 16 ani. Gîndindu-mă retrospectiv, nu cred că frînturile pe care le auzisem aveau o articulaţie logică. Erau doar nume şi imagini pe care nu le putem plasa în contextul lor. Or, apariţia unei noi ediţii a Poveştii vieţii mele a reginei Maria, în anul 1991, la Editura Moldova de la Iaşi, în ciuda prezentării sale grafice rudimentare, m-a ajutat să reconstruiesc contextul şi actorii lui. Universul în care evoluau mă fascina. Memoriile au devenit apoi un instrument de lucru, cînd am scris biografia Carmen Sylvei sau studiul despre portretele Familiei Regale pictate în 1936 de Philip de László. Consultînd jurnalele şi corespondenţa reginei Maria de la Arhivele Naţionale, am putut aprecia selecţia pe care a operat-o în scrierea memoriilor. M-au impresionat atunci mai mult primele două volume, cel de-al treilea, consacrat neutralităţii României (1914-1916), războiului (1916) şi lungii aşteptări ce a urmat armistiţiului şi încheierii războiului (1917-1918), nu l-am parcurs cu acelaşi interes, dar sînt convins că acum, după 25 de ani, impresia ansamblului trebuie să fi fost destul de puternică, de vreme ce nu numai că nu le-am uitat, dar le-am şi recitit cu aceeaşi plăcere. Apoi am şi făcut tot ceea ce am putut pentru a iniţia această nouă ediţie în limba franceză.

Ce aduce nou ediţia pe care aţi îngrijit-o în Franţa?

Există noutăţi pentru publicul francez, dar şi pentru cel românesc. Pentru publicul francez, pentru care istoria României este necunoscută, ca să nu spun de-a dreptul exotică, o prefaţă care plasează personajul în contextul istoriei europene şi a celei româneşti, cu nenumărate note de subsol pe tot parcursul volumului în care sînt explicate ori precizate situaţiile sau personajele citate (pentru cele româneşti, cu ortografia de rigoare şi identificări adesea inexistente în ediţiile româneşti de după 1990). Pentru publicul românesc ca şi pentru cel francez, încîntătoarea şi neaşteptata recenzie făcută primului volum, în 1934, de redutabila Virginia Woolf, în săptămînalul londonez Time and Tide, precum şi numeroase fotografii, dacă nu inedite, foarte puţin cunoscute.

Cum se face că nu se cunoaşte cu precizie traducătorul ediţiei franceze?

Nu este de mirare că, de pe pagina de titlu a volumelor cu caracter memorialistic, destinate unui public european sau american, deci de largă circulaţie, lipsea adesea traducătorul. Ele nu erau considerate ca o operă literară în sine, ci drept o mărturie a timpului lor, în care traducătorul nu era important. Din fericire, situaţia s-a schimbat în ultimii cincizeci de ani… Cred însă că autorul traducerii este Georges Oudrad (1889-1971), jurnalist, istoric şi scriitor, autor al unor lucrări consacrate Europei Centrale, Rusiei, al unui Portrait de Roumanie, în 1935, şi a unei modeste biografii a reginei Maria, în 1939, toate apărute la Plon, ca şi memoriile. Stilul tuturor acestor volume este foarte asemănător, vădit măsurat şi căutat.

În prefaţa ediţiei, spuneţi că, faţă de Carmen Sylva, care s-a impus cu o faţetă „romantică“, regina Maria şi-a cîştigat, în imaginarul colectiv, o poziţie inedită de „regină războinică“. Avînd în vedere succesul incredibil al ediţiilor româneşti, în ce măsură figura reginei Maria tinde să schimbe, în mentalitatea colectivă, acel „pattern“ al bărbatului ca om politic sau personalitate providenţială?

Imaginea publică a reginei Maria, în perioada interbelică, s-a creat prin opoziţie cu a reginei Elisabeta, deşi pînă în 1914 cea a principesei moştenitoare Maria seamănă mult cu cea a Carmen Sylvei. În contextul istoriei Principatelor româneşti, în care figurile feminine sînt foarte puţine, iar în secolul al XIX-lea, cu excepţia celei de a doua soţii a domnitorului Gheorghe Bibescu, Mariţica Văcărescu, sînt persoane mai curînd şterse, imaginea Elisabetei de Wied, doamna şi regina României, era fondatoare, mai ales că ea trebuia să se afle la originea unei linii dinastice. Regina Maria a învăţat mult de la predecesoarea ei. Cînd a sosit la 17 ani în România – o recunoaşte chiar ea –, nu era pregătită pentru rolul care o aştepta. Dar această lungă perioadă de ucenicie, de mai bine de douăzeci de ani, a devenit regină la 40 de ani –, a fost presărată de conflicte şi momente de apropiere cu regina Elisabeta, cu regele Carol I, cu Curtea, cu societatea românească. Dacă regina Maria a scris a fost în mare măsură graţie Carmen Sylvei. A doua regină a României nu putea fi, în ochii acelei vremi, decît asemeni celei pe care a precedat-o. Războiul nu a curmat acest scenariu, l-a deturnat! Ceea ce scrisese pînă atunci – poveştile alegorice imprimate de un simbolism de salon, fanteziile artistice, cuprinse în mai bine de 20 de volume – au lăsat locul scrierilor memorialistice, poveştilor unei maturităţi care a cunoscut ororile Primului Război Mondial, aşteptarea, neîncrederea, spectrul unui posibil exil, trăite cu un curaj pe care puţină lume l-a arătat. Povestea vieţii mele este cartea care a supravieţuit şi autoarei, dar şi a 50 de ani de cenzură! Cred că talentul autoarei, de a face să retrăiască lumea ei, depăşeşte un simplu caracter documentar. În măsura în care curajul şi hotărîrea arătate de regina Maria, în momente extreme, cum au fost cele ale României, între 1916 şi 1919, însuşiri care nu i-au fost contestate nici de cei mai sceptici inamici, pot fi un îndemn pentru o întreagă ţară, atunci personalitatea ei nu poate rămîne decît un exemplu! Rămîne evident o personalitate federatoare, chiar şi după 70 de ani de cînd nu mai este.

În 1934, Virginia Woolf îi face un portret nonconformist reginei Maria – scriitoarea, cu tuşe ironice, dar şi pline de o admiraţie incredulă. A fost regina Maria o „feministă avant la lettre“, în ciuda cuştii aurite în care ascendenţa şi familia regală i-au impus să trăiască?

Recenzia neaşteptată a primului volum al Poveştii vieţii mele a reginei Maria, publicată în Time and Tide, în decembrie 1934, de Virginia Woolf, surprinde, mai ales că redutabila sa autoare, membră a gupului Bloomsbury, a unei „gentry“ revendicate în idealuri de stînga, era puţin dispusă să se arate sedusă de establishment-ul britanic pe care îl renegase şi care o repudiase din rîndurile lui. Iată ce scrie Virginia Woolf despre regina Maria: „s-a născut cu pana de scris în mînă. Cuvintele sînt vocaţia ei. E adevărat, nu are habar de regulile jocului. Cuvintele curg şi înghit, în cale, oraşe întregi. De multe ori, ratează efectul scontat. Şi totuşi, fiindcă are un surplus de sentimente, fiindcă nu-i este teamă să-şi urmeze emoţia sau că, încercînd să treacă peste obstacole o să cadă, reuşeşte să evoce frumuseţea şi să transmită fiorul. (…) În ciuda spiritului său viu, nu pretinde nimeni că regina Maria e un fel de Saint Simon sau de Proust. Dar ar fi absurd să negăm faptul că regina Maria şi-a cîştigat libertatea prin graţia scrisului său. Ea nu mai era o regină în cuşcă. Călătoreşte peste tot în lume, liberă, ca orice altă fiinţă umană, să rîdă, să facă observaţii, să spună ce-i trece prin cap. Să fie ceea ce este. Şi dacă ea a reuşit să evadeze, atunci, datorită ei, am reuşit şi noi. Regalitatea nu mai e chiar atît de regală.“

La ce proiecte lucraţi acum?

E vorba de un articol de mare amploare despre colecţia de artă a lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta a fost cea mai însemnată colecţie de artă occidentală în România celei de-a doua jumătăţi de veac XIX, după cea a regelui Carol I. Cuprindea numeroase lucrări semnate sau atribute lui Altdorfer, Bassano, Bellini, Blomaert, Bol, Boucher, Cranach cel Bătrîn, Fragonard, Hals, Jordaens, Mignard, Poussin, Reni, Rubens, Ruysdael, Tiepolo, Tiziano, Veronese, Zeitblom. Expusă în timpul vieţii creatorului ei, în vecinătatea locuinţei sale, ea a fost oferită spre cumpărare statului, dar, în faţa refuzului guvernului liberal D.A. Sturdza, ea a fost vîndută, în cele din urmă, prin trei licitaţii la Köln şi la Bucureşti. Apoi lucrez, de aproape doi ani, la o nouă carte de istoria artei despre Pictori şi sculptori colecţionari de la Rubens la Jeff Koons, care va apărea la Citadelles et Mazenod (Paris), Thames & Hudson (Londra) şi Vendome Press (New York), editurile cu care colaborez de obicei. Va apărea în toamna anului 2015.  

interviu realizat de Cristina HERMEZIU