Răzbunări, patimi, resemnări
Nu vreau să insinuez nimic. Nu vreau s-o dau cotită. Nu generalizez, şi nici nu vreau să înjur naţia cu orice chip, în virtutea vreunor ascunse plăceri masochiste. Povestesc doar ce-am văzut, la un drum, prin ţară.
Început de august. Cald. Drum prost şi aglomerat. Porţiuni de şosea pe care poţi merge normal, decorate, ici şi colo, cînd nu te-aştepţi, de gropi discrete ca suprafaţă, dar foarte adînci. Parcă e o joacă absurdă, pornită de un tembel care stă ascuns şi se amuză. Dacă dai într-o groapă de-asta, ai toate şansele să pleci mai departe tractat sau pe o platformă. La urma urmei, noroc mare cu aglomeraţia, pentru că eşti obligat să mergi foarte încet, în coloană. În situaţia asta, ce să faci, stînd la rînd? Ai putea să opreşti maşina pe celălalt sens, în aşa fel încît să-i blochezi pe compatrioţii care depăşesc şmechereşte, în timp ce toată lumea stă la coadă. Ai putea să contribui cu ceva la modificarea rînjetelor primitive. Să faci şi tu ceva, pentru a da jos satisfacţia lăbărţată, de pe meclele celor care le-au mai tras-o încă o dată papagalilor cu care locuiesc în aceeaşi ţară, lăsîndu-i să aştepte, ca fraierii, în ordine, la coadă. Asta înseamnă, în mod obligatoriu, scandal, bătaie, răngi de prin portbagaje, sau bîte, frumos pirogravate cu motive populare, elemente de ospitalitate pură, aflate în multe dintre maşinile noastre. Dar ai plecat cu un alt scop la drumul ăsta, nu cu dorinţa de a ajunge cu capul spart şi ochii vineţi la ştirile de la cinci. Prin urmare, stai la coadă, filozofînd despre eterna gîlceavă a laşităţii cu raţiunea.
La un moment dat, are şi filozofatul momentele lui de oboseală. Mai ales că-şi plimbă silogismele prin subiectul ăsta a miliarda oară. Şi-atunci, ce faci, cînd nu mai intră nici o ţigară, şi cînd nu mai e nimic de ascultat prin maşină sau la radio? Caşti ochii la lumea din jur. Puzderie de maşini cu numere de Italia şi de Spania. Nu, nu sînt turişti italieni şi spanioli care au văzut meciul lui Bute şi s-au hotărît, brusc, să pornească în explorarea Grădinii Carpaţilor. Sînt foşti locuitori ai acestei grădini, cetăţeni cărora li s-a urît cu binele de prin părţile astea, şi s-au dus la muncă prin alte curţi şi grădini ale Europei. Sînt sute, mii de maşini care aduc acasă, în concediu, românii plecaţi la muncă „afară“. Competiţia între mărcile de maşini cu care să facă impresie puternică – la revenirea în sat sau în parcarea de la scara blocului – s-a terminat de cîţiva ani. A venit criza şi ne-a forţat pe toţi să reducem drastic cheltuielile alocate impresiei artistice. Cele mai multe maşini sînt vechiuţe şi de mic litraj. Toate sînt pline ochi cu bagaje, baloţi, marfă, cadouri, chestii pentru cei care-i aşteaptă acasă. Cînd se stă la coadă, mai toţi ies din maşini. Unii pleacă să vadă ce s-a întîmplat, alţii se uită după cunoscuţi, se strigă, deschid capotele, şi-şi arată motoarele maşinilor. Sute, mii de familii care se întorc acasă şi, cu tot cu buimăceala drumului lung, cercetează locul în care s-au oprit şi lumea alături de care stau la coadă. Mai toţi se măsoară din priviri, se evaluează, scanează totul în jur. Cei mai mulţi dintre bărbaţi poartă pantaloni trei sferturi, maiouri sau tricouri imprimate cu tot soiul de texte şi imagini, iar în picioare poartă şlapi sau sandale cu şosete. Femeile poartă bijuterii de aur, copiind, la haine, uluitor de mult din imaginea bărbaţilor. Sînt mulţi, foarte mulţi şi, în mod evident, foarte obosiţi. Nu numai din cauza drumului foarte lung. Pur şi simplu, se vede pe ei faptul că vin de la muncă. Unii poartă în priviri un soi de superioritate, mai degrabă timidă, un soi de declaraţie a victoriei că au reuşit să plece de aici, iar acum se întorc în concediu. E ca o victorie asupra propriului sine, dar şi asupra celorlalţi care au rămas. Iar felul în care se uită în jur e un amestec de nostalgie care se vrea înfrînată, şi exigenţă a unui om sosit acasă, dar, cumva, aflat în inspecţie.
Benzinăriile de pe traseu sînt pline ochi, şi se stă mult la fiecare pompă de alimentare. Cozile de la casele de marcat sînt la fel de spectaculoase ca cele de pe şosea. Numai că aici spectacolul e de altă natură. Spaţiul e mult mai mic, iar instinctul de a deveni vizibil se coace mult mai repede. Şi e ajutat din plin de prezenţa copiilor, ale căror chicoteli, fugi şi hîrjoane prin benzinărie dau ocazii de manifesare pentru autoritatea părinţilor. Spiritul critic deprins, vrînd-nevrînd, prin alte părţi, devine, aici, exigenţă afişată. La casele de marcat, se vorbeşte tare, cu un ton în care se citeşte un soi de sfidare. E ca şi cînd unii s-ar răzbuna pe lumea de acasă, prin ton şi atitudine. O răzbunare din cauza lumii de „afară“, în care sînt forţaţi să trăiască şi să muncească, dar pe care nu pot să se răzbune. O ură indulgentă şi drăgăstoasă străbate din tonurile pe care se vorbeşte.
Şi toate astea se întîmplă pe fundalul unor drumuri cu circulaţia oprită din cauza lucrărilor. Vine un an electoral şi toate puhoaiele de lume aflată în concediu trebuie să vadă că se lucrează. Ziua, la sfîrşit de săptămînă, cînd e traficul cel mai sălbatic. Noaptea nu se poate lucra pentru că se doarme. Nimeni nu anunţă nimic. Se stă la cozi, între trei şi cinci ore. Semnalizarea lucrărilor parcă e făcută de cineva, fie foarte beat, fie pornit să-şi bată joc de întregul univers. La un viaduct lung cît o zi de post, vreo zece oameni lucrează imponderabil, iar alţii, tot vreo zece, se odihnesc. Mai precis, stau. Totul invită la isterie. La răzbunare. La agresivitate. Şi, cînd se potoleşte mînia – la dispreţ. Şi la un soi de tristeţe adîncă, la o prăpastie, la o genune de resemnare, din care străbate ecoul unui refren atît de cunoscut nouă: „Nu se poate, domnule. N-ai cu cine“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
