Am doi colegi lingviști, specializați în Onomatologie. Sînt, de altfel, singurii experți în această disciplină de nișă (care studiază originea, evoluția și semnificația numelor proprii) din întreaga Universitate. O doamnă și un domn. Pe ea o cheamă Artemis Olifantiadis, pe el Gruță Căcăuț. Recent, au hotărît să se căsătorească. La (mult prea) deplina maturitate, dacă-mi e permis să observ. Personal, auzind vestea, am bănuit o înțelegere între ei, făcută, pesemne, cu ani în urmă, înțelegere de genul „Dacă, într-un deceniu, nici unul din noi nu și-a găsit încă jumătatea, ne luăm!“ Neîndoios, au procedat corect. Se știau oricum de o viață și împărtășeau aceleași preocupări academice. Cînd și-au dat doctoratele, se spune că și-au fost unul altuia „public“, nimeni altcineva (în afara comisiei, desigur) nemaiarătîndu-se interesat de temele lor de cercetare. Artemis a scris o teză intitulată Răspîndirea și semnificația numelui moldovenesc Chișcăbabă, iar Gruță un veritabil tratat științific despre Strălucirea postmedievală, în regiunea Vasluiului, a patronimului Gînsac. Summa cum laude amîndoi. Fiecare dintre ei, atît doamna profesor Olifantiadis, cît și distinsul savant Căcăuț, creionaseră teorii complexe în raport cu propriile apelative familiale. Artemis susținea vehement că este grecoaică, descinsă dintr-o glorioasă linie de luptători din cadrul Eteriei, cu toate că părinții ei, Marin și Profira Olifantiadis, se declarau „țărani din Teleorman“. La rîndul lui, Gruță afirma, cu detaliate argumente lingvistice, că substantivul „Căcăuț“ reprezenta o variantă regională, modificată istoric, a cuvîntului „găgăuz“, în forma mutabilă și coruptă structural de „găgăuț“. Își arăta convingerea că familia sa („naturalizată“ în România, am putea de aceea bănui după locul de baștină al universitarului: un sat din sudul Moldovei, denumit Mîrlet și aparținător de vestita comună Podgoria!) provenea din comunitatea găgăuzilor de dincolo de Prut. Ca și Artemis, fascinată de eul ei elen, Gruță nu ar fi acceptat nici mort o altă identitate etnică în afară de cea găgăuză. De aici a și pornit, de altfel, nebunia de la nunta lor.

Să povestim treptat. Mai întîi, s au certat serios cu privire la viitorul lor nume de familie. Artemis nu concepea să renunțe la Olifantiadis, Gruță la Căcăuț. Pentru a se ajunge la compromis, a fost nevoie de intervenția autoritară a nașului (și el lingvist, cu expertiză în repartizarea consoanelor în limbile fino-ugrice, și el bîntuit de obsesia de a fi „străin“, un biet italian rătăcit prin România, din cauza numelui său exotic: Papa Buricelli): mirii au decis să-și adopte unul altuia „identitatea“, însă fiecare în altă ordine (ceea ce pe amărîții de la Starea Civilă i-a împins la exasperare!). Doamna profesoară devenea Artemis Olifantiadis-Căcăuț, în vreme ce domnul profesor urma să fie de acum cunoscut drept Gruță Căcăuț-Olifantiadis. Ulterior, s-au războit în legătură cu petrecerea. Căcăuț dorea o ceremonie găgăuză (deși nimeni nu prea știa în ce ar fi constat ea), pe cînd Olifantiadis urla că nu se va face decît un ritual vechi grecesc. Buricelli i-a liniștit din nou, propunîn-du le să invite la nuntă ansambluri folclorice deopotrivă găgăuze și elene. Pentru Artemis faptul s-a dovedit facil. A tocmit imediat, pe Internet, cîțiva dansatori cu papuci încovoiați, prevăzuți cu ciucuri în vîrf, și scufițe roșii pe cap. Gruță s-a chinuit însă teribil să localizeze găgăuzi autentici, sfîrșind prin a închiria o formație de dansatori ruși, maeștri în țopăitul cu picioarele în sus, din poziția „genuflexiune“, poziție asortată mîinilor încrucișate pe piept. Delir, se înțelege, în momentul în care, finalmente, nunta a avut loc. Grecii spărgeau farfurii într-o arie a sălii și dansau pe cioburi cu mișcări grațioase, de feline, iar „găgăuzii“ săltau isteric, cu călcîiele în slăvi, în sectorul opus. Invitații – derutați – alergau pretutindeni. În mulțimea agitată, doar cuscrii păreau să comunice. Tatăl lui Gruță îi mărturisea părintelui lui Artemis că „băietul i s-a tîmpit“ după ce a venit la școală, la Iași. A început să se creadă „găgăuță“, cu toate că numele de Căcăuț „se trăgea de la unul mai căcăcios din istoria satului nostru moldovenesc“. Marin Olifantiadis pretindea același lucru despre fiică sa, „zurlia, neostoita, aiurita, bezmetica și înfierbîntata Artemis“.

„Înnebunise“, preciza bătrînul, „tot studiind numele oamenilor. Se bănuia grecoaică numai pentru că o chema Artemis, ca pe bunică-sa maternă, și Olifantiadis, ca pe bunicu-su patern…“ Deodată, cineva din aria „elenă“ a strigat: „Eleuteria!“ S-a iscat o îmbrînceală generală, cu strigăte și plesnituri de veselă spartă. Hărmălaia s-a stins sub vocea tunătoare a nașului, Papa Buricelli, cocoțat pe o masă: „Opriți-vă! Opriți-vă! Unde este mirele? S-a furat mirele! S-a furat mirele!“ Nuntașii s-au uitat nedumeriți în jur. Din fericire, nu se furase nici un mire. Sărmanul Gruță Căcăuț zăcea, knocked out, printre florile de plastic, cu un zîmbet nătîng pe figură. Deasupra lui stătea, cu pumnii încleștați, precum două ciocane, și căutătură feroce, însuși Leonidas, eroul de la Termopile, deghizat în doamna Artemis Olifantiadis. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: wikimedia commons