Prostimea

Din negura timpului, la noi, înţelegerea profundă, adevărata situare a semnificaţiei cuvîntului popor s-a învecinat întotdeauna cu ideea, nu tocmai măgulitoare, de prostime. Norodul, gloata, masa, talpa ţării, sărăcimea, ţărănoii, plebea, prostimea, gherţoimea, ţopîrlănimea – sînt doar cîteva dintre cuvintele mai noi sau mai vechi ale limbii române care îmbrăţişează, cu grijă părintească, accepţiunea cuvîntului popor. Cu excepţia sărbătorilor şi a marilor momente în care ideile de naţiune şi popor se scot la vedere ca sfintele moaşte şi se vehiculează cu aer festiv, în covîrşitoarea majoritate a momentelor din viaţa de zi cu zi ne gratulăm compatrioţii cu cele mai puturoase, nespălate, imunde cuvinde pe care le avem la dispoziţie. Meteahna asta vine din vechime şi nu pare a avea chef să treacă pe la duş nici măcar în ziua de azi. E drept, în vremurile de demult, nici alte limbi n-au fost mai generoase cu denumirile date oamenilor simpli, mulţimilor, popoarelor. Dar, pe măsură ce apa şi săpunul istoriei contemporane s-au insinuat în vieţile normale ale oamenilor, cu cît mai serios s-a afirmat în existenţa reală ideea de demnitate individuală, cu atît mai multe cuvinte grele au părăsit spaţiile publice şi s-au aşezat în muzeele dicţionarelor.

La noi, dragostea de tradiţie a fost mai puternică decît fluturarea idealurilor. Iar respectul pentru compatrioţi, consideraţia faţă de demnitate fiecăruia au trăit mai ales duminica, vag, la slujbă, prin amintirea iubirii aproapelui. Cu alte cuvinte, nu prea ne-a păsat de felul în care ne vedem pe noi înşine, nici ca indivizi, nici ca formă de existenţă comunitară. Aşa se face că, şi la ora asta, o dată pe an, de Ziua Naţională, ne ambalăm compatrioţii în cele mai frumoase cuvinte. În restul zilelor, dincolo de lumina reflectoarelor, turnăm în capul omului simplu cele mai sinistre zoaie. Multe dintre cuvintele pe care le folosim pentru compatrioţi sînt greu de reprodus aici. E clar însă că, dînd lucrurile pe faţă, mulţi dintre noi nu consideră că un om foarte simplu, neştiutor de carte, un rom, un homosexual, o persoană cu dizabilităţi, un om de altă etnie decît cea română sau aparţinînd altei biserici decît celei ortodoxe, ar putea fi ceea ce numim un compatriot. Iar atunci cînd spunem prostime, acceptăm, fără să ne dăm seama, o formă cumplită de autoumilire, cu care ne-am obişnuit de multă vreme încoace, chiar dacă avem senzaţia că nu facem parte din această categorie.

Oamenii care îşi asumă explicit plasarea în categoria prostimii, femei şi bărbaţi în vîrstă, de la ţară, oameni care trăiesc în condiţii mizere, în oraşele mici sau în cartierele gri lăsate moştenire în marile oraşe de orînduirea comunistă, şomeri şi pensionari care nu mai înţeleg absolut nimic din ce se întîmplă în jurul lor, uriaşa masă de manevră care e măgulită la sărbători şi la alegeri se comportă exact aşa cum e denumită de secole încoace. Uneori, la ceasuri pe care nu le poate proroci nici cel mai sofisticat analist, această lume explodează. Iese din hipnoza televizorului şi dă buzna în stradă, cu energia frustrării adunate în atîta amar de vreme. Haosul în exprimare şi în comportament nu e dovada clară că prostimea îşi merită numele, dîndu-şi în petic din cauza năzăririlor unui imaginar primitiv. E, dimpotrivă, rezultatul direct al unui tratament neschimbat de secole. Produsul unei nepăsări incredibile şi al unei aroganţe ridicole a celor care îşi asumă jocul reprezentării maselor în diriguirea treburilor publice.

Dar vina supravieţuirii spectrului prostimii nu stă doar pe umerii cuiva anume. Această conservare în timp nu e doar o consecinţă a comportamentului unora, ci o maladie istorică. O boală veche, a copilăriei, care nu ne-a lăsat să ne dezvoltăm. Oricît am face pe nebunii, oricît ne-am da de contemporani, nu reuşim nici măcar să mimăm convingător respectul faţă de demnitatea individului. Propriii compatrioţi, deseori, ne dezgustă, iar de cele mai multe ori punem întîrzierea pe care o resimţim cu toţii doar pe seama lor. Întotdeauna pe seama celorlalţi. Şi oricît am fi de atenţi în jocul conjunctural al ipocriziei, mai mereu scăpăm pe gură „porumbelul“. Cuvîntul sau fraza din rărunchi, care arată că respectul, compasiunea, înţelegerea, consideraţia sînt haine pe care le îmbrăcăm doar la paradă.

O domnişoară reporter de la o televiziune de ştiri, aflată printre protestatarii din Piaţa Universităţii, se adresează unei femei din mulţime: „Doamnă, vă văd… destul de bine îmbrăcată. Ce căutaţi aici? Ce nemulţumire aveţi?“. E greu să mai spui ceva după o demonstraţie atît de elocventă a unei perspective individuale. Însă felul acesta de a vedea lucrurile se regăseşte, în varii forme, înlăuntrul celor mai mulţi dintre noi.

Momentele explozive ale democraţiei sînt, prin definiţie, fulgerătoare şi haotice, tulburătoare şi pestriţe în idei şi forme. Ele ne încarcă de energie, de speranţă, de entuziasm, doar pe moment. Pe unii dintre noi. Pe alţii, în mod firesc, îi sperie. După cum e la fel de firesc să nu treacă de zidul indiferenţei altora. Însă, în urma lor, de fiecare dată, se reaşterne liniştea vechilor obiceiuri. E marţi, 24 ianuarie. E greu de prevăzut direcţia în care se vor îndrepta protestele care au început la noi în urmă cu douăsprezece zile. Însă e unul dintre cele mai consistente momente în care se poate vedea cu limpezime vîrsta felului în care înţelegem lucrurile. Dacă acesta e locul în care întrezărim lumina democraţiei participative, trăim un adevărat moment istoric. Dar dacă, indiferent de rezultatul politic imediat, în urma lui se va aşterne liniştea vechiului fitil, democraţia va fi, pentru noi, în continuare, un joc de artificii la sărbători, un set de bancuri bune, o lungă seară în familie, la televizor.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.