Nu ştiu cîţi îşi mai amintesc cum, imediat după Revoluţie, un Radu Câmpeanu trebuia să explice oamenilor, la televizor, ce înseamnă privatizare. Şi exemplifica prin tutungeria sau franzelăria de la colţul străzii, care, spunea el, nu vor mai fi ale statului, ci ale unui particular care se va ocupa de respectiva afacere. Era nevoie de asemenea explicaţii pentru cei mulţi care uitaseră ce înseamnă proprietate privată. Cei care mai ţineau minte aveau deopotrivă şi memoria naţionalizărilor şi a colectivizărilor comuniste şi încă se temeau că proprietatea particulară ar putea aduce cu sine cine ştie ce nouă prigoană, precum cea împotriva chiaburilor. Din cauza legislaţiei brusc depăşite, primele magazine particulare funcţionau după statutul consignaţiilor. Încet-încet, lucrurile s-au schimbat. La un moment dat, se spunea: „e un privat la colţul străzii“. Şi odată cu „privaţii“, a renăscut conceptul de patron. Era o persoană invidiată, percepută ca avînd mulţi bani apăruţi de cine ştie unde, în nici un caz din afacerea aflată la vedere.

Neştiinţa şi confuziile erau normale după decenii în care maximum de proprietate la care un cetăţean obişnuit putea spera fusese un apartament şi un automobil. Şi acelea se obţineau nu doar cu bani, ci şi după ce se trecea prin calvarul repartiţiilor date prin întreprindere, sau înscrieri şi aşteptări de ani de zile. În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, se dăduse un decret prin care nimeni nu putea deţine mai mult de o locuinţă.

Astăzi, e deja greu să-i explici unui copil cum era posibil ca un magazin să fie proprietate de stat şi aproape imposibil să-l faci să înţeleagă cum putea funcţiona acea afacere, de vreme ce, în cea mai mare parte a timpului, toate rafturile erau goale. Noţiunea de proprietate privată şi-a recîştigat prestigiul şi importanţa, ba chiar cu asupra de măsură, aş spune. Pentru că, oarecum justificat după lungile decenii comuniste, ideea tinde să cadă în extrema cealaltă. Expresia „proprietate privată“ a căpătat o putere magică. E probabil şi un model preluat din filmele americane, care însă nu se prea potriveşte în bătrîna Europă. Unii au ajuns să creadă că, pe propria proprietate, au dreptul să facă absolut orice, de la a da muzica tare pînă la a face foc acolo, indiferent unde ajunge fumul şi de la a o lăsa să se umple de gunoaie pînă la a a-i cotonogi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, au îndrăznit s-o încalce. Alţii n-au înţeles nici pînă astăzi că nu se pot face stăpîni şi pe drumul de acces către alte proprietăţi sau pe utilităţile publice, doar pentru că trec pe lîngă gardul lor. Nu mai vorbesc de ideea că uneori ar trebui să contribuie la întreţinerea părţilor comune.

Un exemplu deja faimos este zona lacului Snagov, plină de proprietari bogaţi, dintre care mulţi nu s-au putut dezbăra de mentalitatea de apucători ai averii statului. În curînd, probabil că la lac nu va mai exista nici un fel de acces public, fiindcă va fi înconjurat, mai mult sau mai puţin legal, de proprietăţi care vor bloca toate căile de acces. Unii şi-au arondat, pur şi simplu, porţiuni de pădure (care are statut de rezervaţie naturală) sau chiar zone ale luciului de apă, pe care le-au înconjurat cu gard (lacul fiind, la rîndu-i, o rezervaţie administrată de Apele Române). Continuînd aşa, va veni momentul în care, deşi lacul şi pădurea aparţin domeniului public, în mod paradoxal de ele nu se vor mai putea bucura nici măcar amintiţii proprietari. Asta pentru că nu vor mai putea circula decît pe propria proprietate. Cei cu şalupe vor putea ieşi cu ele în larg, fiecare de pe pontonul lui particular, dar nu vor mai putea acosta nicăieri altundeva pentru că, de jur împrejur, nu vor mai fi decît proprietăţile altora. Sigur, există varianta să se împrietenească cu vecinii (ceea ce nu prea se întîmplă).

După epoca intangibilelor proprietăţi de stat comuniste, ne-am transformat într-o ţară cu proprietari răi şi garduri înalte pline de avertismente de tipul „cîine rău“. Individualişti care ţin să se izoleze cît mai bine de restul lumii.

Continuă să existe şi problema administratorilor, a concesionarilor, arendaşilor sau a tot felul de ciocoi care întotdeauna ajung să se creadă stăpîni. Noţiunea de proprietate privată a căpătat o asemenea forţă că pînă şi autorităţile statului o invocă cînd vor să explice, cît mai scurt, că nu e voie să intri într-o anumită zonă pe care o păzesc. Mi s-a întîmplat ca un SPP-ist cu un ski jet, care se învîrtea în jurul plajei prezidenţiale de la Neptun, să-mi spună că nu se poate trece cu barca pe sub podul care desparte plaja de debarcaderul prezidenţial fiindcă e o „proprietate privată“. Era, cred, doar o vorbă, fiindcă acolo nu poate fi cazul nici măcar de o proprietate privată a statului. Plajele sînt menţionate în mod explicit în Constituţie ca făcînd „obiectul exclusiv al proprietăţii publice“ (art. 136), deci forma legală prin care preşedinţia foloseşte acea plajă trebuie să fie alta. În sfîrşit, lăsînd la o parte această excepţie, ar fi poate cazul să luăm exemplul unor ţări civilizate europene, unde malurile tuturor apelor sînt folosite în mod public, şi proprietarii particulari, chiar dacă au ieşire la acea apă, sînt obligaţi să lase cîţiva metri liberi circulaţiei publice.

Cînd ideea de proprietate privată avea nevoie de susţinere, prin anii ’90, liberalii, în mod special, susţineau că există un instinct de proprietate înnăscut. Ei bine, se pare că un instinct înnăscut al interesului public nu există. E o chestiune mai subtilă, care se cultivă. La noi, ideea a şi fost complet compromisă de comunism. Dar poate că a venit momentul cînd oamenii pot înţelege mai uşor ce ar avea de cîştigat de pe urma unui domeniu public bine organizat şi administrat. Şi cineva ar trebui poate să-şi asume rolul de a-i educa în acest sens. Altfel, riscăm ca, după ce am ieşit cu greu din comunism, să ne trezim de-a dreptul în feudalism.