Politruc

E greu de crezut, dar pînă de curînd termenul politruc apărea în dicţionarele noastre cu o definiţie neutră, deloc marcată stilistic. În ediţia care a fost transpusă online (1996/1998) şi care a devenit astfel extrem de cunoscută, DEX-ul cuprindea doar explicaţia „instructor, îndrumător politic în armata sovietică – Din rus. politruk“. Dicţionarul relua definiţia din prima sa ediţie (1975) şi din dicţionarul academic (DLR, Litera P, partea a 4-a, 1980). În Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a doua (DCR2, 1997), politrucul este un „reprezentant al partidului comunist într-un domeniu, care veghează la respectarea aplicării întocmai a principiilor şi intereselor partidului“, cuvîntul fiind ilustrat prin citate din presa de la începutul anilor ’90. Între timp, Noul dicţionar universal (NDU, 2006) şi Dicţionarul explicativ ilustrat (DEXI, 2007) au inclus uzul depreciativ al termenului – „activist politic (în armată, în cultură etc.)“ –, preluat şi de ultima ediţie din DEX (2009).

Pornind de la dicţionare, cineva ar putea presupune că termenul şi-a căpătat doar în ultima vreme conotaţiile peiorative. De fapt, timp de decenii, ipostaza sa oficială părea de-a dreptul subversivă, sau involuntar ironică, pentru că în discursul alternativ, predominant oral, mai toată lumea folosea cuvîntul doar ca epitet depreciativ. Evident, dicţionarele vremii nu-şi puteau asuma riscul de a atesta în scris încărcarea cu sensuri negative a unui cuvînt din sfera politicii comuniste.

Există totuşi o dovadă scrisă a vechimii sensului depreciativ al substantivului politruc, pe care Iorgu Iordan îl includea – alături de bolşevic, culac, partinic, combinat etc. – într-o notă la capitolul „Neologisme“, în ediţia a doua a cărţii sale Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“ (1948, p. 476). Într-o fasciculă academică din 1949 – Influenţe ruseşti asupra limbii române –, tot Iordan explica mai pe larg sensul şi originea termenului: „prima denumire specială a activului militar-politic din armata de orice fel a Uniunii Sovietice (...). Cuvîntul rusesc este produsul combinării primelor silabe din cuvintele politiceskii rukovoditel'“. În subsolul paginii, apărea o notă foarte interesantă, bazată pe o informaţie provenită de la Al. Graur: „La noi a fost utilizat exclusiv de către duşmanii comunismului“.

Nu este vorba, aşadar, de o peiorativizare a termenului (format prin compunere prin abreviere, tipar la modă pe atunci şi pe care l-a parodiat Orwell prin Newspeak), ci de preluarea sa, de la bun început, cu valoare negativă. Nici nu e de mirare că în română politruc a devenit un termen peiorativ: dincolo de sensul său de bază, asociat cu o activitate profund antipatică (propaganda politică în armată), decisivă a fost forma cuvîntului. În română era inevitabilă reanalizarea sa ca o contaminare între politic şi truc, sau ca şi cum ar fi provenit din elementul de compunere poli- şi truc. Mai mult, finala în -uc evocă un sufix diminutival şi e caracteristică lexicului popular, adesea cu valoare depreciativă; în Dicţionarul invers (1957), politruc stă alături de bălătruc, bulburuc, ghiumbruc, şmecheruc etc.

Cuvîntul nu are o carieră internaţională: în forma politruk (transcriere din rusă) nu apare în dicţionarele de uz curent din spaţiul anglofon sau francofon, dar este evocat uneori în explicaţii enciclopedice (de exemplu în Wikipedia, varianta engleză, în articolul political commissar).
 
Istoria termenului e destul de clară; actualitatea sa a devenit, însă, copleşitoare. În ultima vreme, politruc e o acuzaţie omniprezentă: adresată membrilor cutărei comisii, politicienilor, judecătorilor, chiar înalţilor funcţionari europeni. Apariţia unui feminin fusese deja semnalată în DCR2; diverse iritări faţă de femeile din viaţa publică reactualizează tot mai des forma politrucă. Există deja şi un adjectiv, folosit şi în contexte mai abstracte, de pildă cînd este vorba de condiţiile unei „subordonări politruce faţă de Senat“ (www.romania-actualitati.ro).

Dintre cei care folosesc termenul, nu se osteneşte nimeni să-i precizeze sensul; ar fi şi greu. Nici nu e rezonabil, de altfel, să presupui că insultele ar avea un sens exact, bine delimitat; acestora li se pot descrie, cel mult, condiţiile şi contextele de folosire. Constatăm astfel că politrucul din discursul public actual este, de preferinţă, decerebrat, frustrat, de doi bani, de duzină, mărunt, mic – mai rar şi sinistru. Asociat în mod difuz cu sensul denotativ primar, deci cu totalitarismul, militarismul şi propaganda, politruc e folosit în două situaţii principale: pentru politicieni, cu implicită acuzaţie de mediocritate, lipsă de principii şi idealuri înalte (definind, deci, politicianul prin tot ce are prototipul său mai negativ), sau pentru inşi din afara jocului politic, suspectaţi că ar avea interese şi scopuri partizane. Abuzul acuzaţiilor de politrucie (derivat cu peste 1000 de atestări inventariate de Google) formulate chiar de politicieni e comic şi trist: presupune o depreciere accentuată a imaginarului politicii, asumat ca atare şi răspîndit tot mai mult prin vagul cuvintelor peiorative.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Editura Humanitas, colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Foto: L. Muntean