Pedagogie ambulatorie
Sînt un împătimit trăgător cu urechea. În spaţii publice aglomerate, în gări, în restaurante, la coadă, mor de curiozitate să mai prind cîteva ceva din ce vorbesc persoanele necunoscute din jurul meu.
Mediul optim pentru a-ţi satisface o atare apucătură e, fără îndoială, trenul. Mai bine zis, era. Trenul avea acea proporţie ideală între înghesuială şi lejeritate, între grabă şi tîndăleală, între socializare forţată şi intimitate, ca să fie un stimulent fără pereche pentru conversaţii întîmplătoare. Şi, nu mai puţin, pentru trasul cu urechea. Aşezarea locurilor faţă în faţă, ritualurile ieşitului pe culoar, la o ţigară, sau ale mersului la vagonul-restaurant, la o cafea/bere, parcă fuseseră toate plănuite de o minte atentă de socio-psiholog al comunicării.
Nu mai vorbesc că accidentele parcursului meu biografic, cu stagii de navetist atît de distanţă scurtă – Bucureşti-Breaza –, cît şi de largă anvergură – Bucureşti-Viena –, mi-au oferit din plin prilejuri de a-mi exersa năravul.
Am ajuns în timp la concluzia că sînt trei teme forte ale conversaţiei feroviare. Primele două, proprii în special maturilor sau vîrstnicilor, bolile şi copii, sînt încărcate cu intense valenţe didactice. După o discuţie despre boli, de pildă, te cobori din tren totdeauna îmbogăţit cu reţeta providenţială a unui tratament pentru maladia de care suferi, singurul pe care nu l-ai încercat pînă acum. În plus, te desparţi de tovarăşii ocazionali de călătorie cu convingerea întărită că viaţa e parşivă şi nedreaptă, ceea ce ar trebui să nu uite niciodată oamenii cumsecade cărora le-a fost dat să o trăiască.
Privitor la copii, aportul cognitiv e mai sărac. Afli oricum că nu eşti singur pe lume şi că tineretul din ziua de azi… Însă nimeni n-ar subestima valoarea pedagogică a empatiei, fie că e vorba despre schimbatul scutecelor, despre bolile copilăriei – temă conexă! – sau despre „eu l-am prevenit din capul locului să nu se încurce cu aia“.
Cea de a treia temă, cea mai interesantă, din punctul meu de vedere, e mai puţin conversaţională şi mai pronunţat narativă. Este povestea lui „şi atunci eu i-am spus că…“. Se potriveşte tuturor vîrstelor, poate cu o ocurenţă ceva mai scăzută la bătrîni.
Povestea asta e pedagogică nu numai prin morala pe care o induce şi prin eventualele consecinţe pentru auditori, ci prin însuşi subiectul ei. Ca orice naraţiune respectabilă, are şi aceasta o intrigă şi nişte personaje: protagonistul, cel sau cea care povesteşte, şi antagonistul, un „el“ sau o „ea“ – partener(ă) într-o relaţie, coleg(ă) la serviciu, şef(ă) tot acolo etc. – cu care naratorul sau naratoarea a intrat în conflict. Iar sursa conflictului e totdeauna aceeaşi: „el“ sau „ea“ nu e cum trebuie. Ba mai mult: e convins(ă) că e cum trebuie, deşi nu e. Escaladarea conflictului parcurge mai multe etape. Faza întîi, iritarea produsă de comportamentul inadecvat al antagonistului. Faza doi, decizia tolerantă a protagonistului de a trece cu vederea. Faza trei, recidiva. Opţional, o renegociere mai tensionată a pactului de toleranţă – „i-am zis că nu vreau să-mi pun mintea cu el/ea“ – urmată de o încălcare a acestuia tot de către antagonist, nu doar ignorant în ceea ce-l priveşte, ci şi malefic în raport cu ceilalţi. Urmează puseul de conştiinţă, prin care protagonistul realizează că îndreptarea situaţiei e pentru sine nu numai dezirabilă, ci şi obligatorie. E o datorie. Şi povestea culminează cu actul justiţiar: „şi atunci eu i-am spus că…“. E momentul culminant al naraţiunii, în care antagonistului i se pune nota 4 la purtare în catalog, cu mustrare – nescrisă – şi avertisment. Deznodămîntul se bifurcă de aici. Rareori apare versiunea de happy end, în care persoana căreia i s-a revelat crudul adevăr despre sine ia notă de nota primită şi încearcă, poate chiar şi reuşeşte, să se îndrepte. Cel mai adesea, însă, antagonistul răspunde cu o stupiditate care confirmă, o dată în plus, că diagnosticul pus asupră-i era corect. Pedagogia implicită a acestei naraţiuni e, cel mai adesea, una sumbră: oamenii nu se îndreaptă niciodată. Însă noi avem datoria să nu renunţăm în a încerca să-i aducem pe calea cea dreaptă.
Un mediu special al germinării pedagogiei ambulatorii este – era – autobuzul. Cine-şi mai aminteşte de vremurile în care erai fericit să te poţi agăţa de o bară şi să-ţi vîri măcar un picior pe ultima treaptă înainte ca vehiculul să se pună în mişcare ştie cam la ce mă refer.
Călătorind o dată într-un ciorchine de oameni agăţaţi pe scara autobuzului, o doamnă, altminteri bine îmbrăcată şi cu o rostire elegantă, a început să-i instruiască pe cei din jur: dumneata ar trebui să-ţi ţii cotul mai la stînga, dumneata îţi poţi ţine piciorul drept mai în partea stîngă, dumneata contactează, te rog, persoana de deasupra ca să mai avanseze zece centimetri… Pînă cînd cineva şi-a pierdut răbdarea şi a opinat, tot pe un ton plin de civilitate: „Doamnă, vă rugăm, faceţi lucrurile astea la dumneavoastră la clasă“. Luată prin surprindere de deconspirarea identităţii sale profesionale, doamna a tăcut.
Dar nu despre pedagogii suiţi într-un autobuz supraaglomerat vreau să vorbesc aici, ci despre călătorii care, de îndată ce s-au suit în vehicul,
pedagogi. Nu se urcă în autobuz cu ghiozdanul în spate. Pentru coborîre se foloseşte scara din mijloc/faţă/spate. Nu aşa se vorbeşte în autobuz. O persoană tînără ar trebui să cedeze locul unei persoane mai în vîrstă (de exemplu, mie). Nu se călătoreşte cu cîini/tranzistori/paporniţe în mijloace de transport în comun. Toate acel „NU-uri“ care făceau şi mai fac obiectul lemnoaselor „Instrucţiuni de călătorie“ ale ITB-ului sau RATB-ului devin, la înghesuială, subiect de aprinse dispute personale, în care conlocutorii îşi dispută, în esenţă, dreptul de a emite judecăţi de valoare asupra comportamentului celuilalt, asupra celuilalt pur şi simplu. Orice mijloace sînt permise în astfel de dispute: argumentaţia teoretică – silogismul, entimema –, zeflemeaua, ironia, vituperaţia, imprecaţia… Din registrul argumentativ, sînt preferate argumentele la persoană, cele de tipul „io-te cine vorbeşte!“. Tonalitatea vocală poate acoperi şi ea toate gamele. Iar limbajul corporal înfloreşte cît îi permite strîmtoarea.
Am asistat la un moment dat la cearta aprigă între doi bătrîni pe tema cine ar fi fost îndreptăţit să coboare mai întîi. Cînd, în fine, uşa s-a deschis şi cei doi au ajuns, îmbrîncindu-se, pe caldarîm, i-am văzut ridicînd fiecare bastonul, ca să-i dea în cap celuilalt. Şi asta, să fie clar, nu pentru că ar fi avut ceva unul cu altul. Ci pentru că fiecare era convins că el are dreptate şi i se părea intolerabil ca lucrul ăsta să nu fie recunoscut.
E drept, pedagogia de autobuz a pierdut mult din teren. Pe de o parte, pentru că, diminuîndu-se lupta pentru supravieţuire în transportul în comun, pare să fi scăzut şi apetitul de a-i educa pe ceilalţi pasageri. Pe de altă parte, călătorii de azi nu prea mai au antene pentru cei din jur. Ei se deplasează agăţaţi de firul care leagă mobilul din mînă de norii cibernetici de deasupra noastră, a tuturor.
Însă despre cum s-a teleportat pedagogia de tren şi de autobuz în spaţiul virtual, poate, altă dată.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
