Patru intelectuali şi restul public
În penultimul său număr, săptămînalul Le Nouvel Observateur avea ca temă un presupus viraj spre dreapta al intelighenţiei pariziene. Franţa intră în alegeri; dacă va cîştiga socialista doamnă Royal, unii spun că intelectualii cei mai influenţi, prin spiritul critic ce-i caracterizează, vor trece "în opoziţie"; dar şi dacă va cîştiga dreapta, prin dl Sarkozy, atunci orientarea proamericană a politicii generale va spori (atît cît se poate la Paris, cu un lat de palmă), iar intelectualii ultraliberali sau creştini vor simţi ceva vînt în pînze. Discipolii altădată adulatului Jean-Paul Sartre sînt în derută; urmaşii altădată izolatului Raymond Aron par a se regrupa. Să ne înţelegem: e vorba despre Franţa. Numai în această binecuvîntată de Dumnezeu ţară atee abdicarea de la gauchisme a intelectualilor poate face prima pagină. Cum e în România? Sîmbătă, 17 februarie a.c., am urmărit cap-coadă o emisiune în care păstorii oiţei generice erau, de la stînga la dreapta (pe sticlă), dnii E. Hurezeanu, G. Liiceanu, A. Pleşu şi C.T. Popescu. Doi filozofi şi doi jurnalişti. Sau trei scriitori şi un ex-om de radio. Sau patru intelectuali travestiţi în oameni de televiziune. Mi se mai întîmplă să urmăresc (pe posturi TV franceze sau, mai nou, anglo-saxone) dezbateri între intelectuali. La francezi, teledisputele intello încep solemn şi sfîrşesc destins-agreabil. Oricare dintre ei - că-s de dreapta sau de stînga - poartă costume din ultimul catalog şi sînt pieptănaţi tinereşte, indiferent de vîrstă. Polemizează zîmbind, gesticulează mult, dar neameninţător, sînt ironici, dar nu înrăiţi. Aici, moderatorul nu e arbitru - ci mai curînd un complice al fiecăruia. La final, amabilităţi şi complezenţe - ca un duel de floretă, în care dansul frazei în aer e mai important decît lovitura în sine. La anglo-saxoni, dezbaterile par plicticoase - dar numai în primele cinci minute. Indivizii conservatori în opinii poartă costume clasice din lînă pură virgină, iar liberalii de stînga vin îmbrăcaţi în sacouri din catifea raiată. Aici, bătaia se poartă în argumente. Fără floricele. Dacă e, poanta e la sfîrşitul frazei. Dacă nu e, nu e dramă. Moderatorul nu se lasă pînă nu clarifică totul. De unde te temeai iniţial că vei adormi, ajungi în final la concluzia că ai aflat o mulţime de lucruri noi. Revin acasă. Spui intelectual român, spui om vanitos. Drept care, mă tem că ceea ce voi spune mai jos va pica fierbinte ceară pe rana susceptibilităţii unor oameni la care ţin. Am văzut - cum spuneam - emisiunea cu Mioriţa, sîmbătă, în direct. Ciudat sentiment, la final: parcă mi-a plăcut, dar parcă mi-a şi lăsat, aşa, o acreală în nări. Am revăzut-o şi duminică, de parc-aş fi sperat în alt final. Dar nu - a fost la fel. Drept care, tocmai din preţuire pentru cei patru, voi spune ce s-a văzut la televizorul meu. În primul rînd, nu se vedea un cvartet, ci două perechi. Cîte doi-doi, numiţii se rodaseră, cît de cît, în emisiuni diferite: pe de-o parte, Hurezeanu şi Popescu, pe de alta, Pleşu şi Liiceanu. Jocul în doi creează reflexe. Cînd au ajuns în formula de patru, instinctiv ei s-au căutat din ochi, ca-ntr-o partidă de tenis la dublu. Complicităţile dădeau să se lege, dar greu; geaba pîndea C.T.P. un sprijin pe detalii ale disputei de la E.H., în van aştepta G.L. o confirmare de la A.P. Chiar şi cînd se lega, jocul perechilor funcţiona preţ de un schimb de idei şi atît. Şi, fatalmente, s-a ajuns în final la schimbul de aşi pe rever zvîcnit, pe alocuri contondent (în sfera privirilor, cît s-au văzut ele) între cei mai individualişti jucători din teren: dnii Popescu şi Liiceanu. Subiectul? Un apel. Miza? Una largă: trebuie sau nu un intelectual să cauţioneze un politician? Pe final, emisiunea deja era greu de urmărit (de teleconsumatori) şi de jucat (de cei de pe scenă): show-ul fusese vîndut atît de bine încît pauzele de publicitate erau mai dese decît frazele duse la capăt (măcar s-a văzut că intelectualii şi capitalismul - dacă pică pe mîna unui iscusit manager - pot face casă bună). Şi, culmea, tot la final intelectualii au fost urecheaţi (ce inversare de roluri!) de politicienii din sală, care stătuseră pînă atunci cuminţi, pe post pe spectatori. "Cearta asta puteaţi s-o aveţi în studio, la Bucureşti" - a spus cineva. "N-aţi amintit nimic despre Sibiu, capitala culturală europeană" - a zis un altul. Doar regele Cioabă, la capăt de tot, a dat dreptate tuturor "antivorbitorilor" săi. Aici, la capăt de poveste ajuns eu însumi, am la îndemînă două finaluri. Cu (oricum) prietenie şi complicitate îi rog pe cei patru să-l aleagă pe cel care li se pare potrivit. Primul final (cel catastrofic): fix după emisiunea cu intelectuali, duminică, pe un alt post TV începea un teribil show pe al cărui generic scria, textual, "Amanta doctorului acuzat că şi-a violat şi aruncat pacienta pe fereastră se destăinuie". Pe lîngă drama asta, Mioriţa e mizilic. Şi al doilea final (optimist?): categoric (şi indiferent de raţiunile pentru care întîlnirea celor patru a deraiat într-o banală ceartă în doi, cum poţi vedea oricînd la TV), e limpede că cea mai românească intelectualitate trăieşte totuşi în România.