Părinţi denaturaţi sau copii neastîmpăraţi?

Despre problema familiei Bodnariu, în jurul căreia s-a făcut recent atîta vîlvă, nu cred că e cazul vreunui comentariu pînă cînd nu se va şti exact ce s-a întîmplat acolo. Aşa că nu luaţi cele ce urmează drept o pledoarie în favoarea acestei familii. Sigur, „ai noştri“ au reacţionat la ideea luării copiilor de lîngă părinţi, idee care, pînă una-alta, nouă, în general, ni ne pare mult mai îngrozitoare decît eventualele pedepse corporale aplicate de un părinte odraslei sale. În lume, chestiuni de genul acesta au stîrnit, nu o dată, mari controverse, scandaluri şi proteste publice.

Dacă mi-aduc bine aminte, în deceniul trecut a fost un caz în care autorităţile americane au extrădat un imigrant chinez, în urma unei reclamaţii că acesta şi-ar fi bătut copilul într-un loc public. S-a iscat un adevărat scandal pentru că unii şi-au pus problema represaliilor cu mult mai grave la care ar fi fost expuşi şi tatăl, şi copilul odată reîntorşi în China, de unde fugiseră ilegal. Autorităţile americane au fost acuzate atunci că nu ar fi ţinut seama de ceea ce se numeşte interesul superior al copilului, care întotdeauna ar trebui să primeze în astfel de cazuri. Din Canada am aflat de un alt caz, în care o româncă stabilită acolo a fost la un moment dat reclamată la poliţie de fiica ei adolescentă, pentru o palmă. Doar pe baza celor spuse de fată, mama a fost ţinută o zi întreagă la poliţie şi anchetată. Mama, la rîndul ei, n-a putut spune că motivul palmei era că o prinsese pe fată consumînd droguri. Încurajată de rezultatul reclamaţiei, fata a încercat să-şi exercite puterea şi cu alte ocazii, ameninţîndu-şi mama că o va reclama din nou. Mama s-a văzut obligată să răspundă prin limitări materiale. Adică nu i-a mai dat bani şi nu i-a mai cumpărat nimic pentru o vreme, ca să-i demonstreze fetei că încă are nevoie de părinţi. Dar, în asemenea condiţii, se poate ajunge la o întreagă nebunie.

Noi încă ştim bine şi povestea copiilor încurajaţi să-şi denunţe părinţii, pe modelul celebrului caz al lui Pavel Morozov (Pavlik), elevul de 13 ani care în timpul vînătorii împotriva kulacilor, sub Stalin, şi-a denunţat tatăl că ar fi fost kulak (chiabur) şi că ar fi avut şi activităţi „contrarevoluţionare“. Tatăl a fost condamnat la zece ani de închisoare, iar numele fiului a devenit emblematic pentru propaganda oficială sovietică: elevul „erou“, care punea interesele statului mai presus de cele ale propriilor părinţi. Sigur, acolo era un regim totalitar şi  bestial. Nu înseamnă însă că, uneori, nu se poate ajunge la rezultate similare şi în ţări cu o democraţie şi o civilizaţie ultrarafinate.

Desigur, extrema cealaltă este tot o nebunie, care se petrece îndeobşte prin ţările mai puţin civilizate şi în care părinţii pur şi simplu îşi maltratează copiii, iar autorităţile nu pot sau nu vor să intervină pe motiv că familia e sacră şi nu te poţi amesteca în treburile ei interne.

Dar, apropo de regulile civilizaţiei şi de ipocriziile ei inerente, îmi amintesc de o situaţie la care am asistat odată, într-un camping de la marginea Florenţei. Era un loc plin de turişti de toate soiurile şi naţiile. Noi eram cu cortul. Alături, doi părinţi englezi şi copilul lor de vreo cinci ani locuiau într-o rulotă. Copilul – pe cît de drăgălaş, pe atît de greu de suportat. Făcea tot ce poate face un copil ca să-i deranjeze pe cei din jur. Tatăl părea şi el la fel de enervat ca vecinii din camping, dar se uita în jur cu teamă şi nu ştia ce măsuri să ia. Dădea senzaţia că l-ar fi urecheat el pe neastîmpărat, dar că, fiind prea mulţi ochi pe acolo, se temea de cine ştie ce reclamaţie. Probabil că, neştiind bine cum sînt privite lucrurile astea prin Italia, nu voia să intre în vreo dandana. Uneori, se mai răstea la copil, cu vocea gîtuită de furie, dar şi de teama de a nu-i deranja pe alţii. Oricum, rezultatul era nul. În fine, după vreo două zile de suportat răcnetele, plînsetele şi sîcîielile copilului, o cucoană de pe un şezlong din apropiere, exasperată probabil că nu reuşea să citească nici două rînduri, a îndrăznit să-l atenţioneze pe tatăl micului terorist cu un subtil  „Helloo!“. În acel moment l-am văzut pe englez cum se schimbă la faţă. Părea că în mintea lui întrevedea deodată pericolul unui alt tip de reclamaţie decît cea de care se temuse pînă atunci, aceea pentru tulburarea liniştii publice. Şi parcă atîta aştepta. Brusc şi-a săltat plodul de-o aripă şi aproape că l-a azvîrlit în rulotă. A intrat după el şi a închis uşa în urma lui. Dinăuntru s-au auzit nişte icnete suspecte şi ni s-a părut chiar că rulota a început să se mişte încoace şi încolo, ca-n desenele animate. Copilul îşi primea porţia, se pare…