Parcarea dintre blocuri
Ieri mi-am luat la revedere de la M. Stă la Paris de vreo 15 ani şi a venit acum la Bucureşti pentru cîteva zile. La plecare mi-a adus un CD întreg cu poze din Bucureşti, făcute de el în aceste zile. Toate sînt cu maşini parcate pe trotuar: este ceea ce l-a impresionat cel mai mult şi ceea ce pur şi simplu nu a putut înţelege. De fiecare dată cînd se lovea de cîte una pe lîngă care cu greu se putea strecura sau pe care trebuia să o ocolească pe carosabil, credea că este ultima, că este o excepţie, o curiozitate pe care merită să o fotografieze precum turistul japonez, ca să o arate apoi acasă, la prieteni: uite ce lucruri curioase am văzut eu acolo! Dar nu, nu era ultima, aşa erau toate, aşa era pretutindeni. La prînz, la masă, vorbim tot despre asta. El este uimit, eu sînt blazat şi îl ascult mai mult din politeţe. - Nu ştiu dacă e nebun, m-am uitat la el în fiecare zi şi s-a repetat în fiecare zi - îmi povesteşte el la un moment dat. La mine în Militari - adică la ai mei... Stă pe aceeaşi scară cu noi. În fiecare dimineaţă ies împreună, tatăl şi fiul. Fiul se suie în maşină şi pleacă la servici, iar ăl bătrîn scoate un scaun pliant, de ăla de pescar, şi-l aşază cu grijă pe locul de parcare al lui fiâsu şi stă acolo nemişcat pînă după-amiaza cînd se întoarce fiul, îşi parchează maşina la locul său şi se întorc împreună în casă. Cîteodată coboară şi nepoţica, o fetiţă de vreo trei, patru ani, care se joacă pe alee, în timp ce bunicul stă nemişcat şi veghează locul de parcare dintre blocuri să nu-l ocupe vecinii sau veneticii. - Patologie urbană! - dau eu verdictul, doct. În Bucureşti cel puţin, cred că am luat-o razna cu toţii. Spaţiul public nu este un loc comun, unde fiecare devine vecin cu fiecare, ci unul în care toţi se luptă cu toţi pentru a-şi însuşi o parcelă, o halcă de bun public. Spaţiul public este ceea ce un fraier a lăsat încă necucerit, neocupat - sau nepăzit, ca în povestea ta. M-am enervat şi înşir vorbe şi poveşti pe această temă, spre totala uimire a lui M. Către patru, ne luăm rămas bun, el pleacă la aeroport, iar eu pornesc încet spre casă. După cîteva minute de mers, încep să am un sentiment ciudat de film, de irealitate trăită. S-ar zice că povestea lui M. mi-a deschis brusc ochii şi că acum văd lucruri pe care nu le vedeam înainte. S-ar putea să fie şi datorită faptului că acum privesc totul cu ochi de pieton, adică mai pe îndelete, avînd timp să observ lucruri pe lîngă care treceam de obicei în mersul maşinii. Nu mi-aş fi închipuit însă că sînt atît de mulţi. Strada aceasta, de pildă, e plină: cam din zece în zece metri stă cîte cineva, pe un scaun, sprijinit de un pom, în picioare sau pe jos, şi păzeşte trotuarul din dreptul casei. Mă lasă să trec fără să se uite la mine, se pare că nu prezint nici un risc pentru ei. Dau colţul şi ajung într-o piaţă mare. O traversez fără să observ nimic deosebit şi mă mai liniştesc. M., apărut nu ştiu de unde, îmi atrage însă atenţia asupra unor bărbaţi ce se mişcă în sus şi în jos prin mijlocul pieţei. Îmi dau seama că i-am văzut de fiecare dată cînd am trecut pe aici, dar nu le-am acordat niciodată vreo atenţie deosebită. Mă gîndesc ce or păzi aici, în piaţă, şi trec mai departe. Vreau să o iau pe o scurtătură, o stradă care să mă scoată mai aproape de casă, dar un mascat îmi pune mîna în piept şi mă împiedică să trec: strada este doar pentru riverani! Fac cale întoarsă şi revin în bulevard. Dumnezeule, unde mi-a fost capul pînă acum, cum de nu i-am văzut? E plin de ei, oameni care stau sprijiniţi ciobăneşte în cîte-o bîtă sau o armă de vînătoare cu aer comprimat şi îşi păzesc posesiunile, uitîndu-se suspicios unii la alţii. Trec printre ei cu un fior rece pe şira spinării: dacă m-o bănui vreunul că am cine ştie ce gînd necurat? - Noi nu avem probleme comune şi spaţii comune pentru simplul motiv că nu concepem să ne punem problemele în comun şi să le rezolvăm împreună - îmi şopteşte la ureche amicul meu psihanalistul. Fiecare cu problemele sale. Sîntem o societate organizată la un nivel elementar narcisistic! Trăim narcisistic, murim narcisistic şi, între timp, ne descurcăm fiecare cum ştie - adică tot narcisistic! Mă gîndesc că are dreptate şi grăbesc pasul spre casă. În dreptul Palatului Cotroceni îl zăresc cu coada ochiului pe Băsescu pe un scaun pliant de pescar, aşezat sub un castan şi privind în zare. În Piaţa Victoriei, înainte de a coborî la metrou, dau nas în nas cu Tăriceanu mergînd nervos în sus şi în jos. Mă simt singur. Mă gîndesc că, în aceste condiţii, mersul cu metroul va fi o adevărată baie de mulţime. Toţi cei din jurul meu sînt însă cu căşti în urechi şi ochii pironiţi undeva departe, în zare. Ajung la Iancului, cobor şi o iau spre Mătăsari. Cînd să dau colţul spre Matei Voevod aud o voce de fetiţă în spatele meu: - Nenea, nenea, te joci cu mine?...