Se-ntîmpla în Italia, prin anii ’70, ani plini de efervescență a doctrinelor educaționale. Între altele, în siajul tulburențelor din ’68, prinde vigoare doctrina motivațională. Pentru adepții acestei doctrine, a lua în calcul frica, de care vorbeam data trecută, ca pe un factor motivațional, era de domeniul ereziei. Motivația, se spunea, derivă exclusiv din componente psihologice pozitive, precum plăcerea, interesul, pasiunea, curiozitatea ș.cl., iar cele negative, precum frica, autoritatea, coerciția de orice fel, trebuie îndepărtate cu grijă și perseverență. Pe scurt, doctrina lui „trebuie să nu trebuie“, prin care se interzice cu strictețe orice formă de impunere sau de obligativitate și, evident, orice fel de pedeapsă. Nimic obligatoriu, nici măcar opțional, totul facultativ, dîndu-i astfel copilului – elevului – șansa de a-și dezvolta nestingherit potențialul.

Întru verificarea ipotezei, altminteri extrem de seducătoare, s-a recurs la un experiment-pilot, efectuat pe o clasă de gimnaziu, ai cărei elevi au fost educați, vreme de patru ani, în acord cu doctrina. Rezultatele finale au fost totuși departe de cele așteptate. Se pare că, la sfîrșitul celor patru ani de studiu, elevii nu erau dispuși nici măcar să-și folosească batista la suflarea nasului. Continuarea experimentului a fost sistată, doctrina a fost trimisă la reajustare.

Peste decenii, un ziarist băgăreț a avut curiozitatea să vadă ce s-a întîmplat cu „subiecții“, cu gimnaziștii de odinioară. Luîndu-le urma, a avut surpriza să afle că cei mai mulți dintre ei aveau poziții sociale de invidiat, că, una peste alta, clasa supusă experimentului falimentar avea un procent de reușită mult peste medie. Și, fiind un ziarist adevărat, a încercat să găsească și o explicație, luînd legătura direct cu cei în cauză. Iar din relatările lor a reieșit, în mare, cam aceeași poveste.

După încheierea fazei motivaționiste, adolescenții au mers mai departe la liceu. La diverse licee „normale“, cu „teme pentru acasă“, cu „scos la tablă“, cu note bune sau proaste, cu corijențe și repetenții, cu toate cele. La început, s-au simțit ca pe Marte. Cum adică „trebuie“? Cum adică „treci la loc, n-ai învățat pentru astăzi, patru“? Dup aia a început să-i ia frica: că ceva nu e în regulă cu ei, de vreme ce tuturor colegilor li se părea firesc ce se întîmplă. Şi uite-așa, din frică, din nesiguranță, din ambiție și-au turat mai toți motoarele ca să-și ajungă din urmă colegii și mulți chiar i-au întrecut și și-au făcut cariere frumoase și-au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți.

Morala? În educație, nu o dată lucrurile par să funcționeze pe principiul „unde dai și unde crapă“. Există și o explicație pentru asta, anume că ființa umană este, încă din primii ani de viață, „neprogramabilă“. Dacă n-ar fi așa, dacă imprevizibilul n-ar fi înscris încă din codul nostru genetic, șansele noastre de a evolua s ar reduce drastic.

Mai există și o morală a moralei. Eu o numesc, poate cinic, optimism pedagogic. E ca un fel de axiomă, care zice că, fie un sistem de învățămînt oricît de prost, el nu va reuși să distrugă iremediabil toți copiii pe care și-i anexează. Trist e cînd fac uz de acest optimism pieziș și cei care, prin natura muncii lor, ar trebui să-l ignore. „Sînt copii, or să crească mari, se descurcă ei pînă la urmă“.

Avem o sumedenie de teorii ale motivației și încă și mai multe imponderabile de care ține funcționarea ei de facto. Asta ne învață, de fapt, să evităm să jucăm totul pe-o singură carte.

Observ cum, pe măsură ce sistemul autoritar cu care ne-am obișnuit în comunism pierde teren, asaltat de modele pedagogice de dată mai recentă – instruirea „centrată pe elev“, elevul „partener“ al actului educațional etc. –, tinde să se instaureze o nouă mitologie, cea a „pasiunii“. Ar trebui să fim un pic mai circumspecți în felul în care mînuim cuvintele, mai ales cînd în spatele lor se ițesc realități ale vieții. Pînă și în jargonul corporatist, „pasiunea“ a ajuns să-și fluture stindardul chiar și în cele mai anoste, mai insipide activități.

Cred că, decît să țintim, cel mai adesea ipocrit, asemenea mărețe realizări în plămădirea ființei umane, ar fi mai înțelept să ne îndreptăm ochii către surorile mai mici, precum interesul, curiozitatea, poate adăugînd și ceva responsabilitate, și respect de sine (era să evoc și „plăcerea lucrului bine făcut“, de care mă simt foarte atașat, dar mi-am adus aminte că sună a slogan electoral). Profesorii buni știu să pună în mișcare asemenea angrenaje mărunte ale sufletului, din care vor germina, poate, cîndva, chiar pasiuni adevărate. Pentru că profesorii buni sînt aceia care se străduiesc permanent să-și înțeleagă elevii. Ei știu că învățătura nu s-a terminat și nu se termină niciodată și că, atunci cînd ai închis cartea, îți ies înainte oamenii. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.