Oameni cu suflet şi servicii culturale
Ştim cu toţii, cred, cît de obsedaţi sîntem fiecare, se pare, de imaginea României în străinătate. Sînt convins însă că mult mai puţini ştiu - şi îşi pun problema - ce presupune o astfel de imagine şi cum se construieşte aceasta. Altfel spus, ce înseamnă să organizezi un "eveniment cultural", în general, şi în străinătate, în particular. Căci despre asta este vorba, în ultimă instanţă. Şi las deoparte aici acel nivel complex şi rafinat a tot ceea ce înseamnă politici culturale, la care prea puţini ajung. Nu mă refer nici măcar la toată acea muncă de uzură care constă în a evita (sau nu...) evenimente gata făcute, cîntări şi cîntăreţi ai României convinşi că simpla lor prezenţă de glorii ofilite este un eveniment în sine, de natură să nemurească neamul românesc şi cultura sa. Nu, mă refer la ceva mult mai prozaic şi, aparent, mai simplu: serviciile culturale menite să însoţească, să susţină şi astfel să facă posibil "evenimentul", adică toată acea puzderie de activităţi mărunte care permit ca evenimentul să se petreacă, să aibă loc. Mă gîndesc la toate acestea deorece tocmai am înţeles pe pielea mea că un astfel de "eveniment" poate oricînd să nu mai aibă loc deoarece pînă în ultima clipă se poate întîmpla ceva de genul următor: ⢠eu mă deprofesionalizez aici, n-am mai intrat într-o bibliotecă nu mai ştiu de cînd, mai bine plec ⢠nu am făcut un doctorat în limba şi cultura X ca să scriu comunicate de presă pe care le poate face oricine / cine / nu ştiu, nu-i treaba mea unde sînt cariocele / păi trebuia să le aducă cineva / cine / nu ştiu... cine se duce să ia lumea de la aeroport / şoferul, evident / şi-a luat concediu ieri / cheamă o firmă de transport / sînt în sărbătoare / şi ce facem / s-or descurca ei... ⢠nu putem să scoatem expoziţia din vamă pentru că nu se găsesc facturile / sună la Bucureşti şi întreabă unde sînt / spun că nu ştiau că e treaba lor / dar peste două zile e vernisajul /... ⢠domnul primar ar vrea nişte vin / foarte bine, care-i problema / firma noastră de catering a uitat să aducă un tirbuşon / încercaţi să împrumutaţi şi voi unul de la un restaurant din apropiere, dacă nu, sunaţi-o pe soţia mea să se arunce într-un taxi şi să aducă un tirbuşon de acasă ⢠solistul trebuie să plece astăzi, că i-au cerut greşit viza / dar concertul e mîine / rămîne orchestra... Şi lista poate continua. Cu toate acestea, s-a confirmat şi în acest caz vorba trist-optimistă a lui Mircea Vulcănescu, cum că la români se poate atunci cînd nu se mai poate. Adică totul a ieşit bine. Ba chiar, vorba multora, "mult peste aşteptări". Vă aşteptaţi să aveţi un asemenea succes? - a întrebat, inspirată, şi presa, încheind triumfal "evenimentul cultural". Şi atunci, vorba atîtor oameni de acţiune, care-i problema? Păi, exact aici e problema: că se poate numai atunci cînd nu se mai poate, că nişte indivizi inimoşi fac în ultima clipă ceea ce nu au făcut la timp sau cum trebuie nişte instituţii indolente. Că activităţile culturale se fac - atît cît se fac - cu oameni inimoşi şi nu cu servicii competente, cu efort excesiv şi nu cu suficient profesionalism. Că, de fapt, încă nu avem servicii culturale şi - mai grav - nici nu prea ne punem problema necesităţii acestora. Căci, pentru noi, cultura rămîne un ceva eterat, ce sălăşluieşte în spirit şi se pogoară asupra publicului o dată cu acesta. De acord, dar cineva trebuie să se ocupe şi de "întruparea" acestui "spirit"! Cineva trebuie să facă facturile şi să le expedieze la locul potrivit şi altcineva trebuie să scrie comunicatele de presă la timpul potrivit pentru ca această "cultură" să fie un eveniment public. Pe vremea cînd noi îi apăram de turci, ei şi-au construit faimoasele catedrale cu cîte două, trei spirite luminate însoţite de cîte două, trei mii de meseriaşi şi salahori, care dădeau trup ideilor minunate ale acestor minţi deosebite. Acestea erau "serviciile culturale" ale vremii. Anonime, dar profesioniste. Cu timpul, democraţia şi tot felul de idei umaniste le-au făcut să dispară, iar piaţa le-a înlocuit cu alte tipuri de servicii, diversificate şi eficiente, slujind noile lor "catedrale". În ceea ce ne priveşte pe noi, n-aş zice că, în prezent, ducem lipsă de minţi luminate, dar ne lipsesc aproape cu desăvîrşire serviciile culturale care să facă vizibilă lumina acestor minţi. În locul meseriilor culturii, poate cam anonime pentru gustul unora, dar profesioniste, noi ne încăpăţînăm să conservăm aceeaşi unică ocupaţie, nobilă şi generică: aceea de intelectual. Or, un astfel de "intelectual" vrea, pe bună dreptate, să rămînă ceea ce consideră el că este şi nu va fi dispus - şi nici nu se va pricepe - să facă facturi de vamă sau să asigure servicii de transport. Pe de altă parte, funcţionarii şi meseriaşii acestor servicii nu ştiu - şi nu-i interesează să ştie - care sînt particularităţile produselor culturale şi ce ar trebui să facă ei pentru a se adapta exigenţelor acestora. De o parte şi de alta, însoţirea dintre cultură şi servicii este privită astfel ca întreprinderea cea mai dubioasă. Este chiar - cum ar spune Mary Douglas - un fel de "poluare simbolică". În concluzie, pînă una-alta, dacă vreţi să organizaţi un eveniment cultural pentru binele patriei, începeţi prin a vă lua un facturier într-un buzunar şi un tirbuşon în altul. Mai devreme sau mai tîrziu, veţi avea nevoie şi de unul, şi de celălalt!...